Timpul cu mai multe dimensiuni

Posibilitatea existenței mai multor dimensiuni ale timpului a fost discutată ocazional în fizică și filosofie. Idei similare apar în literatura folclorică și fantastică.

Fizică

Teorii speculative cu mai multe dimensiuni ale timpului au fost explorate în fizică. Dimensiunile suplimentare pot fi similare cu timpul convențional, compactate precum dimensiunile spațiale suplimentare din teoria corzilor, sau componente ale unui timp complex (uneori denumit kime).

Itzak Bars a propus modele ale unei fizici bi-temporale, menționând în 2001 că „Abordarea fizicii 2T în d + 2 dimensiuni oferă o versiune extrem de simetrică și unificată a fenomenelor descrise de fizica 1T în d dimensiuni.”

Teoria F, o ramură a teoriei moderne a corzilor, descrie un spațiu-timp 12-dimensional având două dimensiuni ale timpului, conferindu-i semnătura metrică (10,2).

Existența unei probleme de valoare inițială bine puse pentru ecuația ultrahiperbolică (o ecuație de undă în mai mult de o dimensiune temporală) demonstrează că datele inițiale de pe o hipersuprafață mixtă (de tip spațiu și de tip timp), care respectă o anumită constrângere nelocală, evoluează determinist în dimensiunea temporală rămasă.

La fel ca alte variabile numerice complexe, timpul complex este bidimensional, cuprinzând o dimensiune temporală reală și o dimensiune temporală imaginară, schimbând timpul dintr-o linie numerică reală într-un plan complex. Introducerea sa în spațiu-timpul Minkowski permite o generalizare a teoriei Kaluza-Klein.

Max Tegmark a susținut că, dacă există mai mult de o dimensiune temporală, atunci comportamentul sistemelor fizice nu ar putea fi prezis în mod fiabil din cunoașterea ecuațiilor diferențiale parțiale relevante. Într-un astfel de univers, viața inteligentă capabilă să manipuleze tehnologia nu ar putea apărea. Mai mult, protonii și electronii ar fi instabili și s-ar putea dezintegra în particule cu o masă mai mare decât ei înșiși. (Aceasta nu este o problemă dacă particulele au o temperatură suficient de scăzută.)

Filosofie

Dimensiunile multiple ale timpului par să permită ruperea sau reordonarea cauzei și efectului în fluxul oricărei dimensiuni a timpului. Acest lucru, precum și dificultățile conceptuale legate de dimensiunile fizice multiple ale timpului, au fost ridicate în filosofia analitică modernă.

Ca soluție la problema trecerii subiective a timpului, J. W. Dunne a propus o ierarhie infinită a dimensiunilor timpului, cu o ierarhie similară a nivelurilor de conștiință. Dunne a sugerat că, în contextul unui spațiu-timp „bloc”, așa cum este modelat de relativitatea generală, este necesară o a doua dimensiune a timpului pentru a măsura viteza progresului cuiva de-a lungul propriei cronologii. Acest lucru, la rândul său, necesita un nivel al sinelui conștient existent la al doilea nivel al timpului. Dar aceleași argumente s-au aplicat apoi acestui nou nivel, necesitând un al treilea nivel și așa mai departe într-o regresie infinită. La sfârșitul regresiei se afla un „observator general superlativ” care exista în eternitate. Și-a publicat teoria legată de visele precognitive în cartea sa din 1927, „Un experiment cu timpul”, și a continuat să exploreze relevanța acesteia pentru fizica contemporană în „Universul serial” (1934). Regresul său infinit a fost criticat ca fiind eronat din punct de vedere logic și inutil, deși scriitori precum J. B. Priestley au recunoscut posibilitatea unei a doua dimensiuni temporale.

Ezoteristul J. G. Bennett a descris trei dimensiuni sau aspecte ale timpului: a) Timpul – Influențe cauzale sau determinate asupra momentului prezent, b) Eternitatea – Influențele formelor și valorilor, c) Hiparxia – Influențele voinței (libertății) de a alege în Momentul prezent. Lumea fizică, viața și conștiința se află în zone intermediare între aceste dimensiuni. Fizicianul David Bohm a corespondat cu Bennett și și-au influențat reciproc ideile.

Ficțiune

Mai multe intervale de timp independente, în care timpul trece în ritmuri diferite, au fost mult timp o caracteristică a poveștilor. Scriitori de fantezie precum J. R. R. Tolkien și C. S. Lewis au folosit aceste dimensiuni temporale multiple și alte dimensiuni temporale multiple, cum ar fi cele propuse de Dunne, în unele dintre cele mai cunoscute povestiri ale lor. S-a susținut că Tolkien și-a împrumutat ideile pentru timpul din Lórien în Stăpânul Inelelor, și că Lewis le-a adoptat pentru Cronicile din Narnia.

Autorul de science fiction H. Beam Piper, în seria sa de povestiri scurte și romanul Paratime, susține că există linii temporale multiple ca „lumi cu probabilitate alternativă pe dimensiunea laterală a timpului”.[17]

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)