În epocile romanică și gotică precedente, gândirea filosofică se muta de la concentrarea pe atingerea vieții veșnice prin devoțiune și considerarea oamenilor și a isprăvilor lor ca fiind slabe și nesemnificative; cu toate acestea, puterea religiei și a credințelor religioase nu se diminuase. Umanismul Renașterii italiene a celebrat atât realizările intelectuale și creative umane – așa cum se poate observa în utilizarea perspectivei liniare în Sfânta Treime – cât și a îmbrățișat învățăturile Bisericii Romano-Catolice care subliniau umanitatea lui Hristos.
Figura 4.28 | Madona și Pruncul Întronați cu Sfinți. Artist: Rafael. Credit: Met Museum/Wikimedia Commons. Licență: Domeniu public
Drept urmare, a existat o trecere de la separarea fizică și emoțională distinctă a figurilor sfinte în cadrul operelor de artă la reprezentări care subliniau prezența lor spirituală printre credincioși. De exemplu, în Madona și Pruncul Întronați cu Sfinți de Rafael (1498-1520, Italia), se menține o ierarhie a Mariei ca Regină a Cerului așezată sus pe tronul ei, cu un baldachin ceremonial și o pânză suspendată care îi subliniază măreția. (Figura 4.28) Treptele din fața ei, însă, sunt deschise pentru ca privitorul să urce simbolic prin devoțiune, iar peisajul senin din spatele ei este în mod clar pe acest pământ și nu o viziune a unui rai ceresc.
Subiecte precum Madona cu Pruncul, care i-au permis artistului să accentueze calități umane precum dragostea, mila și tandrețea pe care aceste figuri sfinte le aveau în comun cu închinătorul, au fost favorizate în timpul Renașterii italiene. Nu numai că alegerea subiectului a reflectat noua valoare acordată empatiei și acțiunii umane, dar multitudinea de abordări ale unor astfel de subiecte indică noua libertate pe care artiștii au simțit-o de a abandona un stil cultural larg, așa cum se vedea în epocile anterioare. În schimb, au adoptat trăsături stilistice care întruchipează o dorință colectivă de a „renaște” formele și filosofia artei așa cum se practica în Grecia și Roma clasică. Acest lucru a dus la accentuarea individului în creația lor artistică, în cadrul standardelor și idealurilor stilistice convenite ale perioadei.
Figura 4.29 | Madona cu Pruncul. Artist: Titian. Credit: Muzeul Met/Wikimedia Commons. Licență: Domeniu public
De exemplu, comparați Madona cu Pruncul Întronat printre Sfinți a lui Rafael cu Madona cu Pruncul pictată aproximativ șase ani mai târziu de Titian (cca. 1488-1576, Italia). (Figura 4.29) Ambii artiști subliniază legătura tandră dintre mamă și copil. Privind cu atenție fețele tuturor celor trei femei din opera lui Rafael, putem observa însă că trăsăturile lor și înclinarea capetelor sunt aproape identice, sugerând că artistul a ales să le înfățișeze într-un mod similar idealizat. Madona din opera lui Titian, pe de altă parte, are trăsături faciale mai individualizate. Titian pune un accent mai mare pe faldurile naturaliste și fluxul draperiilor decât Rafael, subliniind, de exemplu, transparența pânzei din poala Mariei. În cele din urmă, Titian aduce peisajul detaliat din spatele figurilor mai aproape de planul picturii, situând figurile în natură; Rafael se concentrează pe gruparea figurilor din prim-plan, cu o vedere îndepărtată a peisajului. În acest fel, prin arta lor, avem un loc în prim-plan la o viziune culturală în schimbare despre relația corectă a figurilor religioase cu lumea fizică cotidiană în timpul Renașterii italiene.
Sursa: Sachant, Pamela; Blood, Peggy; LeMieux, Jeffery; and Tekippe, Rita, „Introduction to Art: Design, Context, and Meaning” (2016). Fine Arts Open Textbooks. 3. https://oer.galileo.usg.edu/arts-textbooks/3, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu
Descoperă mai multe la MultiMedia
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.




Lasă un răspuns