Dualismul Iliadei

Iliada este amfiteatrul unei serii de dualisme, începând cu cel mai profund dintre toate, dualismul dintre uman și divin. Dar este, de asemenea, amfiteatrul unei serii de reconcilieri: își stăpânește conflictele și le transformă în armonie. Marchează zeii; ei sunt infiniți, totuși căzând pentru totdeauna în finit, care este imaginea poeziei și a întregii conștiințe grecești. Dar, pe de altă parte, prin această latură finită a Zeilor, obținem o privire în natura lor infinită; această privire este darul cel mai important al elevului pe care trebuie să-l aducă cu el dacă vrea să privească în lumea bătrânului poet. Vede dincolo de limitările divine în nelimitat; vede dincolo de certurile și luptele din Olimp și vede elementul de împăcare al divinităților; privirea poetică este cea pe care omul homeric trebuie să o fi avut prin natură ca drept de naștere al epocii sale, dar care necesită o anumită pregătire pentru a se recupera. Pentru aceasta, zeii devin transparenți; cearta, patimile, geloziile, lipsurile lor, nu sunt decât învelișul exterior, prin care trebuie văzută imaginea divină; această viziune este fulgerul care se întinde cu un pod de lumină peste prăpastia dualismelor lui Homer.

Primul și cel mai important dintre aceste dualisme este cel dintre Oameni și Zei. Există o Lume Superioară, tărâmul divinității; există o Lume Inferioară, casa acțiunii umane. Peste tot în Homer, aceste două lumi sunt văzute mișcându-se una lângă cealaltă, amestecându-se, separându-se; prin fiecare suflet grec se revarsă un flux terestru și ceresc, adesea în conflict și furie, dar în cele din urmă în placiditate și pace.

Principala idee este că ambele aceste lumi, deși distincte pentru ochiul exterior, sunt una cu viziunea adevărată, cu acea privire poetică în care se văd armoniile. Zeii trebuie să fie văzuți ca fiind în om, altfel el este o simplă marionetă în mâinile puterilor exterioare, prin care își pierde libertatea. Dar zeii trebuie să fie văzuți ca fiind în afara omului la fel de bine, altfel își pierd divinitatea, fiind doar un gând sau capriciu al unui individ. Poezia este un poem al libertății, așa a fost credința cititorului autentic în toate epocile; totuși este și o poezie a providenței, peste care providența planează perpetuu asupra ei și o dirijează. Dar providența ei se potrivește în libertate, aceasta este cea mai profundă armonie a ei; zeii sunt atât în om, cât și în lume; ei sunt adevărata esență a sufletului uman, pe de o parte, și adevărata realitate a existenței, pe de altă parte. Astfel, puternicul dualism dintre oameni și zei dispare; cele două părți opuse ale acestuia trec într-o armonie supremă în acest mare imn homeric al universului.

Se poate afirma cu adevărat că cel mai înalt test al aprecierii lui Homer este acela de a vedea această unitate a Lumii Superioare și Inferioare așa cum sunt acestea în cărțile sale. Mai departe, este necesar să vedem din manifestările finite ale zeilor, din nebuniile și slăbiciunile lor, în semnificația lor universală. Nici aceasta nu trebuie înțeleasă ca o doctrină ezoterică în Homer, așa cum au făcut unii oameni învățați; este pur și simplu sensul firesc care, însă, necesită viziunea poetică pentru a fi privit cu adevărat. Fără o viziune a legăturii, Homer rămâne un dualist – într-adevăr, un haos de zei și oameni care se prăbușesc capricios unul în mijlocul celuilalt.

Sursa: D. J. Snider, Homer’s „Iliad, în The Journal of Speculative Philosophy, April, 1883, Vol. 17, No. 2 (April, 1883), pp. 180-209. ©2022 MultiMedia Publishinf. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu