Încă mai avea timp.
„Permiteți-mi„, spuse el, trecând grăbit printre cei doi polițiști din cameră.
„Pare destul de sensibil„, auzi spunându-se în spatele lui. Odată ajuns în camera lui, trase repede de sertarul biroului de scris deschizându-l, totul era foarte îngrijit acolo, dar în agitația lui era incapabil să găsească actele de identitate pe care le căuta. Găsi în cele din urmă permisul de bicicletă și era pe cale să se întoarcă la polițiști cu el când i se păru că e prea neconvingător, așa că continuă căutarea până când găsi certificatul său de naștere. Exact când ajunse din nou în camera de alături, ușa de partea cealaltă se deschise și doamna Gherghina se pregătea să intre. O văzu doar pentru o clipă întrucât, de îndată ce ea îl recunoscu pe Ion păru în mod clar jenată, îşi ceru iertare și dispăru, închizând ușa în urma ei foarte atent.
„Intră,” tocmai vroise să spună Ion. Dar acum stătea în mijlocul camerei, cu actele în mână și încă uitându-se la ușa care nu se mai deschidea. Rămase așa până când fu surprins de strigătul polițistului care stătea la măsuţa de la fereastra deschisă și, așa cum vedea Ion acum, îşi lua micul dejun.
„De ce nu a intrat?” întrebă el.
„Nu avea voie„, îi răspunse polițistul mai mare. „Ești arestat, nu-i așa?„
„Dar cum pot fi arestat? Şi de ce?„
„Acum începi din nou„, spuse polițistul înmuind o bucată de pâine cu unt în miere. „Noi nu răspundem la întrebări de genul asta.„
„Va trebui să răspundeţi„, spuse Ion. „Aici sunt actele mele de identitate, acum arătaţi-mi-le pe ale voastre, și cu siguranță vreau să văd şi mandatul de arestare.„
„Oh, Doamne!” oftă polițistul. „Într-o poziție ca a ta, și crezi că poți începe să dai ordine, nu-i așa? Nu-ţi faci niciun bine aducându-ne pe partea greşită, chiar dacă tu crezi că aşa va fi – suntem probabil mai mult de partea ta decât oricine altcineva, să știi!„
„E adevărat, știi, ai face bine să crezi„, confirmă şi Felix, care ţinea o ceașcă de cafea în mână pe care nu o ducea la gură, uitându-se la Ion într-un mod care, probabil, era menit să fie plin de înţelesuri care deocamdată nu puteau fi rostite. Ion se trezi, fără să vrea, într-un dialog mut cu Felix, dar apoi duse mâna în jos pe hârtii, spunând:
„Acestia sunt documentele de identitate.„
„Şi ce vrei să facem cu ele?” răspunse polițistul cel mare, cu glas tare. „Felul în care te porţi, e mai rău decât un copil. Ce vrei? Vrei să termini mai repede acest mare proces, sângeros, al tău, vorbindu-ne despre acte de identitate și mandatele noastre de arestare? Suntem doar poliţişti noi, asta e tot ce suntem. Ofițerii inferiori ca noi abia deosebesc un capăt al unei cărți de identitate de altul, tot ce avem de făcut în cazul tău este să fim cu ochii pe tine timp de zece ore pe zi și să fim plătiţi pentru asta. Asta e tot ce putem noi face. Ţine minte, ceea ce putem face noi este să ne asigurăm că demnitarii pentru care lucrăm ştiu exact ce fel de om este cel care vor să-l aresteze, și de ce ar trebui să fie arestat, înainte de a emite mandatul. Nu e nicio greşeală acolo Autoritățile noastre, din câte știu, și eu știu doar pe cei mai mici în grad, nu pleacă căutarea vinovaţilor în public, cei vinovaţi îi atrag afară, așa cum se spune în lege, și pentru asta ei ne trimit pe noi ofițerii de poliție afară. Asta e legea. Und evezi tu vreo greșeală acolo?„
„Nu știu această lege„, răspunse Ion.
„Cu atât mai rău pentru tine, atunci„, îi zise polițistul.
„Ea există probabil doar în capetele voastre„, declară Ion, vrând, într-un fel, să strecoare ideile sale în gândurile polițiștilor, pentru a re-forma aceste gânduri în beneficiul lui sau pentru a-i fi mai uşor. Dar polițistul tocmai îi răspunse făr consideraţie,
„Vei afla când te va afecta.„
Felix intră, și spuse,
„Ce zici de asta, Victor, el admite că nu știe legea și, în același timp, insistă că e nevinovat.„
„Ai dreptate, dar nu putem să-l facem să înțeleagă lucrul ăsta”, răspunse celălalt.
Ion se opri din vorbit cu ei. Chiar trebuie, se gândea el, să continui să mă încurc în discuţii sterile ca aceasta cu nişte funcționari de jos? Ei înșiși recunosc că sunt în cea mai joasă poziție. Vorbesc despre lucruri despre care ei nu au nici cea mai mică înțelegere, oricum. Numai din cauza prostiei lor pot fi în măsură să fie atât de siguri de ei. Am nevoie doar de câteva cuvinte cu cineva din același statut social ca ale meu și totul va fi incomparabil mai clar, mult mai clar decât o lungă conversație cu cei doi. Se plimbă încoace şi încolo ăn spațiul liber din sală de cateva ori, peste drum putea vedea bătrâna care, acum, trăgea un om bătrân, cu mult mai în vârstă decât ea, până la fereastră, ţinându-l în braţe. Ion trebuia să pună capăt acestei scene.
„Duceţi-mă la superiorul vostru„, spuse el.
„De îndată ce el va vrea să te vadă. Nu înainte„, răspunse polițistul, cel numit Victor. „Şi acum îţi dau un sfat„, adăugă el, „du-te în camera ta, stai calm, și așteaptă și să vedem ce e de făcut cu tine. Dacă asculţi sfatul nostru, nu vei mai obosi singur gândindu-te la lucruri fără sens, trebuie să te aduni întrucât există o mulţime care vor trage de tine. Nu te-ai comportat cu noi aşa cum am fi meritat după ce am fost atât de buni cu tine, uiţi că noi, indiferent ce suntem, suntem încă oameni liberi spre deosebire de tine, și asta e un mare avantaj. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri noi suntem încă dispuși, dacă ai bani, să ne ducem şi să îţi comandăm un mic dejun de la cafeneaua de peste drum.„
(Adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns