Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Procesul » 004. Procesul – Arestarea – Colegii

004. Procesul – Arestarea – Colegii

postat în: Procesul 0

Procesul

Într-un colț al camerei erau trei tineri care se uitau la fotografiile aparținând domnișoarei Bălănescu prinse pe o bucată de material pe perete. De mânerul ferestrei deschise era agăţată o bluză albă. La fereastra de peste drum apărură din nou cei doi bătrâni, deși acum numărul lor crescuse, ca în spatele lor și mult mai înalt decât ei se afla un om cu un tricou decoltat care îi dezvelea pieptul și un cioc cu barbă roșcată pe care acesta îl tot răsucea şi trăgea de el cu degetele.

Ion C.?” întrebă inspectorul, poate doar pentru a atrage atenţia lui Ion în timp ce se uita prin cameră. Ion dădu din cap. “Îndrăznesc să spun că ești destul de surprins de tot ce s-a întâmplat în această dimineață“, spuse inspectorul care, cu ambele mâini împinse deoparte câteva piese de pe noptieră – lumânarea și cutia de chibrituri, o carte și o perniţă pentru ace, aranjate ca și cum ar fi avut nevoie de aceste lucruri.

Desigur“, răspunse Ion, și începu să se simtă mai relaxat acum că, în cele din urmă, stătea față în față cu cineva care era mai logic, cineva cu care ar fi în stare să vorbească despre situația sa. “Desigur că sunt surprins, dar eu nu sunt nicidecum foarte surprins.

Nu ești foarte surprins?” întrebă inspectorul, în timp ce aranja lumânarea în mijlocul mesei și celelalte lucruri grupate în jurul ei.

Poate că nu m-aţi înțeles foarte exact“, sublinie Ion în grabă. “Ce vreau să spun e…” aici Ion se întrerupse din ce spunea și privi în jur căutând un loc unde să se așeze. “Pot să stau jos?” întrebă el.

Nu se obişnuieşte,” răspunse inspectorul.

Ce vreau să spun e …“, continuă Ion fără să se mai întrerupă, “că, da, sunt foarte surprins, dar când ai treizeci de ani și a trebuit să îşi croieşti propriul drum peste tot de unul singur, atunci devii imun la surprize și nu te afectează prea tare. Mai ales nu ce s-a întâmplat azi.

De ce nu mai ales ce s-a întâmplat azi?

Nu aș vrea să spun că văd toate acestea ca o glumă, se pare că aţi făcut prea multe eforturi pentru a fi doar o glumă. Toată lumea din casă pare să ia parte la ea, inclusiv voi toți, ceea ce e mult prea mult pentru o glumă. Așa că nu vreau să spun că aceasta ar fi o glumă.

Foarte corect“, spuse inspectorul, uitându-se să vadă câte beţe mai erau în cutia de chibrituri.

Dar, pe de altă parte,” continuă Ion, uitându-se în jur la toată lumea de acolo și chiar dorind să capteze atenția celor trei care se uitau la fotografii, “pe de altă parte, acest fapt nu poate chiar aşa de important . Aceasta rezultă din faptul că am fost pus sub acuzare, dar nu găsesc nici cea mai mică infracțiune pentru care aș putea fi pus sub acuzare. Dar chiar şi aşa, întrebarea principală este:.? Cine emite rechizitoriul? Ce instituţie conduce această anchetă? Sunteţi funcționari? Niciunul dintre voi nu poartă vreo uniformă, doar dacă cu ce sunteţi îmbrăcaţi“- aici se întoarse spre Felix – “se vrea a fi o uniformă, deşi este de fapt mai mult un costum de călătorie. Am nevoie de un răspuns clar la toate aceste întrebări, şi sunt destul de sigur că odată lucrurile clarificate putem să ne despărţim în cei mai buni termeni.

Inspectorul azvârli cutia de chibrituri pe masă.

Faceţi o mare greșeală“, spuse el. “Acești domni și eu personal nu avem nimic de-a face cu problema dvs., de fapt, nu știm aproape nimic despre dvs. Am putea fi îmbrăcați în uniforme adecvate și exact cum vă place și situația dvs. nu s-at schimba cu nimic. Cât despre faptul dacă sunteţi acuzat, eu nu vă pot da nici un fel de răspuns clar în această privinţă, eu nici măcar nu știu dacă sunteți sau nu acuzat. Sunteţi arestat, aveţi dreptate în această privinţă, dar asta e tot ce știu eu. Poate că acești poliţişti au stat la taclale cu dvs., bine dacă aşa a fost, vorbele lor nu înseamnă nimic. Nu pot să vă dau un răspuns la întrebările dvs., dar vă pot da un mic sfat: Ar fi bine să vă gândiţi mai puțin la noi și la ceea ce se va întâmpla cu dvs., și un pic mai mult la dvs. personal. Şi lăsaţi-o mai uşor cu tam-tam-ul ăsta despre sentimentul dvs. de nevinovăție; nu faceţi o impresie chiar aşa de proastă, dar o puteţi deteriora cu toată zarva asta. Şi ar trebui să vorbiţi ceva mai puţin. Aproape tot ce aţi spus până acum am fi putut deduce din comportamentul dvs., chiar dacă aţi fi spus doar câteva cuvinte. Și ceea ce ați spus nu a fost tocmai în favoarea dvs.

Ion se uită la inspector. Acest om, probabil mai tânăr decât el, îl dădăcea ca un profesor. Era oare pedepsit pentru sinceritatea lui? Și nu aflase nimic despre motivele arestării sale a celor care l-au arestat. Se enervă și începu să se plimbe în sus și în jos prin cameră. Nimeni nu îl opri. Îşi suflecă mânecile, trase aer în piept, îşi trecu degetele prin păr, se duse la cei trei bărbați şi le spuse: “Nu are niciun sens“, la care aceștia trei se întoarseră spre el cu expresii grave întipărite pe feţele lor. În cele din urmă se opri din nou în fața biroului inspectorului. “Procurorul Hănescu este un bun prieten de-al meu“, spuse el, “pot să-i telefonez?

Desigur“, spuse inspectorul, “dar nu știu ce sens ar avea, presupun că trebuie să fie o chestiune privată pe care doriți să o discutaţi cu el.

Ce sens?” strigă Ion, mai mult dezorientat decât enervat. “Dvs. ce credeţi? Căutaţi un sens în asta, în timp ce dvs. procedaţi la cele mai fără sens acţiuni? E de ajuns să te facă să urli! Acești domni mai întâi mă acostează, iar acum ei stau sau în picioare aici și mă târăsc în faţa dvs. Ce sens poate avea, în a telefona unui jurist când sunt aparent arestat? Foarte bine, nu voi telefona.

Puteţi să-l sunaţi dacă asta doriţi“, spuse inspectorul, arătând cu mâna spre camera unde se găsea telefonul, “vă rog să sunaţi.

Nu, nu vreau să mai sun“, declară Ion, și se duse la fereastră. Peste drum, cei trei erau încă acolo la fereastră, și abia acum când Ion se apropie de fereastră păreau să devină jenaţi în timp ce priveau în tăcere la ceea ce se întâmplă. Cuplul mai în vârstă vru să se ridice, dar omul din spatele lor îi calmă. “Avem un fel de audiență acolo“, îi spuse Ion inspectorului, destul de tare, arătând cu degetul. “Plecaţi de-acolo,” strigă el la ei. Cei trei se retraseră imediat câțiva pași, bătrânii ascunzându-se în spatele celui celui de al treilea care părea, după mişcările gurii, să spună ceva de neînțeles de la acea distanţă. Nu dispărură cu totul, păreau să aștepte momentul în care ar putea reveni la fereastra fără a fi observaţi. “, oameni agasanţi şi prost crescuţi!” spuse Ion în timp ce se întorcea în cameră. Inspectorul părea să fie de acord cu el, cel puțin aşa crezu Ion că vede cu coada ochiului. Dar era la fel de posibil ca el nici măcar să nu fi ascultat, în timpul ăsta ţinându-şi mâna întinsă pe masă și părând că îşi compară lungimea degetelor. Cei doi polițiști stăteau pe un cufăr acoperit cu o pătură colorată, frecându-şi genunchii. Cei trei tineri, cu mâinile în șolduri, se uitau în jur fără țintă.

Totul părea încremenit, ca în unele birouri uitate de timp. “Acum, domnilor,” declară cu voce tare Ion, și pentru o clipă părea ca și cum i-ar transporta pe toți pe umeri, “se pare că problema cu mine s-a rezolvat. În opinia mea, cel mai bine este acum să ne oprim întrebându-ne dacă aţi procedat corect sau nu, şi să rezolvăm problema în pace cu o strângere de mână reciprocă. Dacă sunteți de aceeași părere, atunci vă rog…” și merse până la biroul inspectorului întinzându-i mâna. Inspectorul îşi ridică ochii, își mușcă buzele și se uită la mâna întinsă a lui Ion. Ion încă mai credea că inspectorul va proceda aşa cum îi sugerase. Dar, în loc de aceasta, inspectorul se ridică în picioare, luă o pălărie tare rotundă care zăcea pe patul domnișoarei Bălănescu, și o puse cu grijă pe cap, folosindu-şi ambele mâini ca și cum ar proba o pălărie nouă.

Totul pare atât de simplu pentru dvs., nu-i așa“, îi spuse el lui Ion în timpul acesta, “deci credeţi că vom rezolva totul în linişte şi pace, nu?. Nu, nu, nu merge aşa. Țineți cont, pe de altă parte, că în niciun caz nu aş vrea să credeţi că nu mai este nicio speranţă pentru dvs. Nu, de ce să credeţi asta? Sunteţi pur și simplu sub arest, nimic mai mult de atât. Asta e ceea ce trebuia să vă spun, asta e ceea ce am făcut și acum am văzut cum aţi reacţionat. E de ajuns pentru azi și ne putem despărţi, pentru moment cel puțin. Cred că doriţi să megeţi la bancă acum, nu-i așa?

La bancă?“, întrebă Ion, “am crezut că am fost arestat.” Ion spusa aceasta cu o anumită sfidare întrucât, desi strângerea de mână nu fusese acceptată, se simțea mai independent de toate aceste persoane, mai ales de când inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Dacă ei plecau, el era decis să ducă după ei și să le ceară să-l aresteze. De aceea chiar repetă: “Cum pot merge la bancă atunci când sunt în stare de arest?

Văd că m-aţi înțeles greșit“, spuse inspectorul care era deja la ușă. “Este adevărat că sunteţi arestat, dar asta nu vă va opri din activitatea dvs. locul de muncă. Și vă puteţi desfăşura viața dvs. obișnuită.

În acest caz nu e prea rău, să fii arestat“, declară Ion, și se apropie de inspector.

Asta am vrut să spun şi eu“, replică inspectorul.

Nu prea era necesar să mă informaţi despre arestare în acest caz “, declară Ion, și se apropie mai mult. Ceilalți se apropiaser şi ei. Cu toţii ocupau acum un spațiu îngust lângă ușă.

Era de datoria mea“, spuse inspectorul.

O datorie prostească“, spuse Ion, neînduplecat.

Poate că-i așa“, răspunse inspectorul, “dar să nu pierdem timpul vorbind despre asta. Am presupus că veţi dori să mergeţi la bancă. Întrucât acordaţi o atenție specială fiecărui cuvânt, voi adăuga acest lucru: eu nu vă forțez să mergeţi la bancă, doar am presupus că aţi vrea să mergeţi. Și pentru a face lucrurile mai ușor pentru dvs., și pentru a vă permite să ajungeţi la banca cu cât mai puțin tam-tam posibil, i-am pus pe aceţti trei domni, colegi ai dvs., care vă stau la dispoziție.

Ce-i asta?“, exclamă Ion, și se uită la cei trei cu uimire. Îşi amintea doar că i-a văzut uitându-se la fotografii, dar acești tineri anonimi, anemici, erau într-adevăr funcţionari la banca lui, nu colegi ai lui, erau consideraţi prea sus și asta arăta o scăpare din partea inspectorului, întrucât ei nu erau nimic altceva decât nişte funcţionari mărunţi ai băncii. Cum de nu şi-a dat seama Ion de asta? Cât de ocupat trebuie să fi fost el cu inspectorul și polițiștii de nu i-a recunoscut! Racheru, cu atitudinea lui rigidă și legănatul de mâini, Chiriac, cu părul blond și ochii adânciţi în orbite, și Caciuc, cu zâmbet lui involuntar cauzat de spasmele musculare cronice.

Bună dimineața“, spuse Ion după un timp, întinzând mâna domnilor care-l salutară înclinându-se. “Nu v-am recunoscut deloc. Deci, vom merge acum la muncă, aşa-i?” Aceştia râseră și dădură din cap cu entuziasm, ca și cum asta au așteptat tot timpul, doar că Ion îşi lăsase pălăria în camera lui, astfel încât cei trei se grăbiră, toţi trei, în cameră pentru a o aduce, ceea ce provocă o anumită debandadă. Ion rămase pe loc și îi privi prin ușa dublă deschisă, ultimul revenit fiind, desigur, Racheru cel apatic, cu paşi mărunţi. Caciuc ajunsese la pălărie și Ion, așa obişnuia de multe ori la bancă, îşi aminti fără să vrea că zâmbetul acestuia nu este deliberat, că practic acesta nu poate zâmbi în mod deliberat. În acel moment doamna Gherghina deschise ușa de la hol în camera de zi, unde se găseau cu toţii. Nu părea să se simtă vinovată cu absolut nimic, iar Ion, așa cum procedase de multe ori înainte, se uită în jos la şnurul șorțului care, fără niciun motiv, îi tăia adânc corpul ei voinic. Odată ajuns jos, Ion, cu ceasul în mână, decise să ia un taxi – întârziase deja o jumătate de oră și nu era cazul să întârzie şi mai mult timp. Caciuc fugi la colțul strîzii să cheme taxiul, iar ceilalţi doi făceau eforturi evidente să îl destindă pe Ion când Chiriac arătă spre ușa casei de pe partea cealaltă a străzii unde apăruse și bărbatul cu cioc cu barbă roşcată care, un pic jenat la început de înălțimea sa, se dădu un pas înapoi rezemându-se de perete. Cuplul de bătrâni era probabil încă de pe scări. Ion se enervă pe Chiriac pentru gestul lui întrucât el îl văzuse deja, practic se aştepta la asta.

Nu te uita la el!” îi ordonă Ion, fără să observe cât de ciudat era să vorbească astfel unor oameni liberi. Dar nu a fost nevoie oricum de nicio explicație întrucât taxiul ajunse, şi toţi patru s-au urcat în el. În interiorul taxiului, Îşi aduse aminte că nu văzuse pe inspector și polițiști plecând – inspectorul îl făcuse să nu observe pe cei trei angajaţi ai băncii, iar acum cei trei angajaţi ai băncii l-au făcut să nu observe inspectorul. Aceasta arăta că Ion nu era foarte atent, astfel încât el hotărî să fie mai atent de acum încolo. Cu toate acestea, nu-i trecu prin gând să întoarcă capul şi să se uite peste bancheta din spate a maşinii pentru a-i vedea pe inspector și polițiști. Se lăsă imediat pe spate și se aşeză confortabil în colțul taxiului fără a mai face efortul de a privi pe nimeni altcineva. Deși nu părea astfel, avea nevoie acum de încurajare, dar ceilalţi domni păreau obosiţi în acel moment, Racheru privea pe geamul din dreapta al maşinii, Chiriac pe cel din stânga, și doar Caciuc era acolo cu zâmbetul lui permanent în serviciul lui Ion. Ar fi fost inuman să facă haz de asta.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.