Ion se ridică cu greu de la pământ. Priveşte de-a lungul străzii, şi tresare la vederea unui restaurant. Un cuplu de tineri obezi, cu tricouri scurte care făceau ca aceştia să pară mai degrabă dezbrăcaţi, se îndreptau spre restaurant.
– „Scuzaţi-mă (arată cu mâna spre restaurant), ce scrie acolo, deasupra?”
– „Să citim?! Da’ ce, ţi se pare că arătăm a elevi?” Răspunde ameninţător tânărul.
Ion se dă înapoi şi se împiedică, aproape căzând peste o maşină futuristică dărâmată trasă de o pereche de câini. Maşina scotea încontinuu un scârţâit asemănător cu cel al unei uşi când este deschisă. Ion cască ochii de uimire. Pleacă mai departe, ţinându-şi capul în mâini. „Probabil că am halucinaţii”, gândeşte acesta. Străbate strada în lung şi în lat căutând cu disperare ajutor, dar limba română se deteriorase în aşa hal încât cu greu se mai putea face înţeles. Devenise un amestec ciudat de română, engleză, ţigănească, prescurtări folosite în discuţiile online şi jargonul şmecheraşilor de cartier. Înţelegea ce se vorbea, dar expresiile folosite de el sunau pompos şi arhaic pentru acei oameni din stradă, care râd de el şi fac glume pe seama lui. Unul din indivizi îl loveşte în piept şi îi face semne obscene cu degetele. Ion o ia la fugă.
La un moment dat se opreşte brusc. „Slavă Domnului!”. La intrarea într-o clădire, scria mare, dar cu litere mâncate: „Spitlu Judţan”, iar deasupra atârna o pancardă mare pe care scria „Chirurgie cu PERSONALITATE!”, cu o poză a unui om mărunţel în costum, cu un bisturiu în mână, şi o privire ameninţătoare gen „te-am prins!”.
Ion se îndreaptă spre intrarea clădirii, cu capul în mâini. Se duce spre sala de aşteptare, unde întâlneşte oameni tolăniţi peste tot, cu tot felul de probleme ciudate. Un bărbat gras rămăsese încurcat în propriul maiou când încercase să se dezbrace de el, iar acum îl strangula. O familie rămăsese cu mâinile blocate într-un borcan de dulceaţă ca într-o „capcană” de şoareci.
Ion se îndreaptă clătinându-se spre ceea ce părea o casierie de la restaurantele fast food. În spatele acesteia se găsea o femeie cu privirea tâmpă şi plictisită, îmbrăcată într-o uniformă cu aspect între asistentele de spital şi chelneriţele de la McDonalds.
– „Bună, ăăă, fac parte dintr-un experiment militar şi nu mă simt prea bine. Cred că văd tot felul de lucruri…”
Asistenta:
– „Aha…”
Se uită în jos la o maşină care pare a fi o casă de marcat de la McDonalds. Pe aceasta nu se găseşte niciun cuvânt sau cifră, doar poze cu persoane în diverse situaţii dificile: un cot zdrelit, capul unei persoane încruntate cu un cuţit înfipt în cap, o încheietură de mână, un genunchi, etc. Se uită din nou la Ion, şi apoi din nou la casa de marcat, concentrându-se intens.
– „Ăăăă…”
În final degetul ei se opri pe o tastă cu poza unei persoane care dădea din umeri, dezorientată. Se aude vocea impersonală a unui calculator:
– „Diagnostic: bărbat!”
Asistenta:
– „Ha, fugi de-aici!”
Ion dă să plece, dar revine:
– „Există vreun loc de băut apă pe aici?”
Asistenta îi arată o direcţie cu degetul. Ion ajunge la tonomatul pentru apă de băut şi apasă butonul. Bea, şi face o figură confuză şi răvăşită. Constată că în loc de apă băuse un lichid fluorescent, verzui. Acum observă o inscripţie pe tonomat, „GRATIS, DE BĂUT”. Ion opreşte un doctor care tocmai trecea pe acolo:
– „Scuzaţi-mă, pot găsi pe undeva apă obişnuită de băut?”
Doctorul, nedumerit:
– „Apă? Vrei să spui ca cea din toaletă? Pentru ce?”
– „Ca să… beau?”
Doctorul se holbează la el pentru o clipă, începând să râdă ca un idiot, şi pleacă râzând în continuare.
Ion ajunge într-o cameră cu aparatură care părea un amestec de echipament de auto-diagnosticare şi spălare automată a maşinilor, mânuit de un tehnician. Un om cu o figură tristă tocmai îşi ridica pantalonii, în timp ce tehnicianul apăsa pe un buton al aparaturii. Se aude o voce metalizată din interiorul aparaturii:
– „Ai hepatită!”
Omul este şocat. Izbucneşte în lacrimi. Se aude din nou vocea metalizată:
– „Hei, ia-o uşor! Boala ta e importantă pentru noi!”
Tehnicianul:
– „Următorul!”
Ion face un pas în faţă. Tehnicianul ia trei sonde conectate la maşina de diagnosticare.
– „OK. Asta trebuie să o bagi în gură”. O ia pe a doua. „Pe asta o bagi în ureche” Vine la rând cea de a treia. „Iar pe asta în fund.”
Ion ezită. Vede pe ceilalţi pacienţi care se zgâiau la el. Unul din ei strigă iritat: „Grăbeşte-te, TâMPITULE!”
Ion, cu o figură nefericită, îşi bagă şi ultima sondă în fund.
Tehnicianul:
– „Drace, stai puţin”. Scoate cele trei sonde mânuind stângaci cablurile acestora. „OK, asta merge în… Nu, stai puţin…”
Ion urmăreşte cu privirea sonda pe care o băgase în fund, ca la alba-neagra, dar degeaba. Tehnicianul se opreşte din amestecatul sondelor:
– „OK. Pe asta o bagi în gură.”
Ion se uită cu groază la sonda pe care tehnicianul o apropie de gura sa. Ezită. Individul care aştepta la rând strigă:
– „HAIDE O DATĂ!”
După ce termină controlul, Ion se duce să aştepte rezultatul în sala de aşteptare. Dă acolo peste o revistă, „Severineanul”. O ia în mână şi citeşte data de pe copertă: 11 iunie 2971. Ion şopteşte complet zăpăcit: „Trebuie să fie o greşeală de tipar.”
Ion răsfoieşte revista. Se opreşte asupra unui articol: „Economia a căzut de tot, rahat!/ Inflaţia mai mare ca mă-ta”. Un alt articol: „Furtunile de nisip ne suflă-n cur”. Pe o altă pagină, o poză cu un om sărac, sub care se găseau vorbele acestuia: „Mi-e foame!”
Doctorul intră, o figură de netot cu mai multe diagrame în mână şi câteva hârtii listate pe calculator. Se adresează lui Ion:
– „Hei, cum merge treaba, bătrâne?”
– „Nu prea bine”, răspunde Ion. „Am tot felul de halucinaţii aiurite. Cred că sunt drogat. Armata mi-a pus ceva în mâncare. E vorba de ceva strict secret, dacă ai putea să mă faci bine, să mă întorc mai repede la bază…”
Doctorul râde cu poftă:
– ” Ha, ha. Să mă pupi în cur.” Se uită la diagrama lui Ion. „Oricum, nu vreau să mă pronunţ. Agent secret sau nu, dar mă uit la diagrama ta, şi se pare că eşti terminat, vorbeşti ca o mumie, şi pari să fii cam retardat. în locul tău, bătrâne, m-aş odihni cât mai mult timp posibil.”
– „Ce?” se enervează Ion. „Vreau să mai fiu consultat şi de un alt doctor.”
Doctorul ia din nou în mână diagrama lui Joe:
– „OmniSev nu minte, omule. Dar ascultă la mine – e plină lumea de retardaţi care trăiesc foarte bine. Prima mea soţie era şi ea retardată, şi este pilot.”
– „Bine, atunci mă voi duce la alt spital”
– „Deci, asta te costă şase miliarde de lei.” Doctorul îi înmânează lui Ion o factură. „Semnează te rog aici, cât timp te scanez.”
„Ce, şase miliarde?! Cum adică?”
În timp ce Ion citeşte factura, doctorul îl apucă de încheietura mâinii. Ion observă data facturii: 11 iunie 2971.
– „Ciudat. Este exact aceiaşi greşeală de tipar ca cea de pe coperta revistei ăleia… Ce dracu e asta…”
Ion rămâne cu privirea pierdută şi ochii în gol. Data de pe coperta revistei, data facturii, data de pe calendarul doctorului… Deodată toate capătă un sens.
– „Dumnezeule!!!”
În timp ce Ion începea să se dumirească, doctorul observă că acesta nu avea niciun tatuaj pe braţ:
– „Unde ţi-e tatuajul??” Doctorul începe să ţipe ca o maimuţă, cu mâinile fluturând deasupra capului. „Nu poţi fi scanat!!”
– „Ha?”
Doctorul apasă un buton de pe biroul său. Se declanşează sunetul pătrunzător al unei alarme. Ion îl roagă:
– „Aşteaptă un minut! Nu înţelegi!”
– „NU POŢI FI SCANAT!!!” urlă doctorul surexcitat.
– „Trebuie să vorbesc cu cineva din armată!” Ion realizează apoi unde se află. „Aşteaptă un minut. Sunt toţi morţi.” Speriat: „Toţi pe care-i cunoşteam sunt morţi! Dumnezeule! Şi Zora! Mă despart o mie de ani de ea!”
Se pornesc mai multe alarme în spital. Mai multe persoane încep să ţipe: „O persoană care nu poate fi scanată!” Ion o ia la fugă şi iese din clădire.
(Parodie după filmul cu acelaşi titlu)
Lasă un răspuns