Italienii de astăzi folosesc încă ceea ce a mai rămas din apeductele pe care le-au construit strămoșii lor îndepărtați, romanii. Deși sclavii romani de altădată au făcut o treabă foarte bună, nu putem spune la fel despre inginerii romani responsabili cu aceste lucrări. Cunoștințele lor despre fizica elementară erau în mod evident inadecvate. Figura reproduce un tablou conservat la Muzeul German din München. După cum vedeți, romanii nu și-au scufundat sistemele de apă în pământ, ci le-au așezat pe suporturi înalte de zidărie. De ce? Nu sunt conductele subterane de tipul pe care îl folosim astăzi mai simple? Inginerii romani din vechime aveau o noțiune foarte neclară, totuși, despre legile vaselor comunicante. Ei se temeau că în două rezervoare legate printr-o conductă foarte lungă, apa nu se va ridica la același nivel. Mai mult, dacă țevile ar fi așezate în pământ și ar urma relieful natural, în unele locuri apa ar trebui să curgă în sus, iar romanii se temeau să nu se întâmple acest lucru. De aceea, apeductele lor sunt de obicei în pantă pe tot parcursul drumului. Adesea trebuiau fie să proiecteze conductele pe un traseu giratoriu, fie să ridice arcuri înalte. Un apeduct roman, cunoscut sub numele de Aqua Marcia, are o lungime de 100 km, deși este jumătate din distanța dintre cele două puncte ale sale, în aer liber. După cum vedeți, necunoașterea de către vechii romani a unei legi elementare a fizicii a determinat construirea a 50 km de zidărie suplimentară.
(Traducere și adaptare de Nicolae Sfetcu din Yakov Perelman – Занимательная физика. © 2022 MultiMedia Publishing)
Lasă un răspuns