O alternativă la moartea cerebrală

Sursa: McMahan, J. (2006). An alternative to brain death. Journal of Law, Medicine & Ethics, 34(1), 44–48. (Rezumat)

Jeff McMahan, în articolul „An Alternative to Brain Death”, contestă mai multe dintre premisele tradiționale care fundamentează conceptul de moarte cerebrală. El respinge ideea că moartea ar avea un singur sens, că ar fi exclusiv un fenomen biologic, că ar presupune în mod necesar ireversibilitatea și, mai ales, că moartea unei persoane trebuie identificată cu moartea organismului uman din care aceasta face parte. În concepția sa, trebuie diferențiată moartea biologică a organismului de încetarea existenței persoanei.

Autorul examinează mai întâi teoria conform căreia moartea organismului apare prin încetarea permanentă a funcționării integrate, iar moartea cerebrală ar reprezenta criteriul adecvat deoarece creierul ar constitui centrul indispensabil de coordonare al organismului. McMahan consideră că termenul „ireversibil” este mai potrivit decât „permanent”, deoarece statutul unui organism ca viu sau mort nu ar trebui să depindă retroactiv de decizia ulterioară de a încerca sau nu resuscitarea sa. O încetare temporară a funcțiilor care poate fi în principiu inversată nu ar trebui, în această concepție, calificată drept moarte.

O parte importantă a articolului este consacrată criticii ideii că numai creierul poate asigura integrarea funcțiilor organismului. McMahan invocă argumentele lui Alan Shewmon, potrivit cărora există cazuri în care organismul păstrează un grad semnificativ de integrare fiziologică în absența activității cerebrale, prin interacțiunea descentralizată dintre organe și sisteme sau cu sprijin artificial. Astfel, dacă necesitatea creierului pentru integrarea organismului este considerată o afirmație empirică, cazurile prezentate de Shewmon constituie, în opinia autorului, o dificultate majoră pentru teoria morții cerebrale. McMahan contestă și tentativa de a transforma această necesitate într-un adevăr conceptual: dacă un dispozitiv mecanic ar putea prelua perfect ultima funcție integratoare încă îndeplinită de creier, pare dificil de susținut că tocmai această substituție ar transforma instantaneu organismul dintr-unul viu într-unul mort.

Alternativa propusă de McMahan pornește de la o teză metafizică: persoana nu este identică cu organismul uman. El susține această idee prin două argumente. Primul este experimentul mental al transplantului de cerebrum: dacă cerebrul unei persoane ar fi transplantat într-un alt organism, pare intuitiv că persoana ar urma cerebrul, nu organismul inițial. Al doilea se bazează pe cazurile de gemeni dicefalici, în care două persoane distincte pot fi asociate aceluiași organism; dacă ambele ar fi identice cu organismul, atunci, prin tranzitivitatea identității, ar trebui să fie identice una cu cealaltă, ceea ce este absurd.

McMahan respinge însă și alternativa dualistă potrivit căreia persoana ar fi un suflet cartezian independent de corp. El consideră că rezultatele operațiilor de separare a emisferelor cerebrale, care pot produce două centre distincte de conștiință în același organism, ridică dificultăți serioase pentru această concepție. În schimb, propune ideea că persoana este, în esență, o „minte întrupată”. Un individ continuă să existe atât timp cât creierul păstrează capacitatea de conștiință; atunci când această capacitate este pierdută ireversibil, persoana încetează să existe.

Rezultă astfel două sensuri distincte ale morții. Organismul moare biologic atunci când pierde ireversibil capacitatea de funcționare integrată, criteriul cardio-respirator fiind probabil cel mai potrivit pentru stabilirea acestui moment. Persoana, însă, moare în sensul încetării existenței atunci când pierde ireversibil capacitatea de conștiință, ceea ce ar corespunde unui criteriu al „creierului superior” sau al morții cerebrale corticale. În această perspectivă, un organism aflat într-o stare vegetativă persistentă ar putea rămâne biologic viu, deși persoana care a fost asociată acelui organism nu ar mai exista dacă pierderea capacității de conștiință este ireversibilă.

Consecința etică majoră este că statutul moral relevant nu depinde, pentru McMahan, de simpla supraviețuire biologică a organismului, ci de continuarea existenței persoanei. Dacă persoana a încetat să existe, iar organismul său rămâne biologic viu, autorul consideră că prelevarea organelor ar putea fi moral permisă, cu condiția respectării voinței exprimate anterior de persoană. În această situație, organismul rămas nu ar mai avea, în concepția sa, drepturi sau interese proprii comparabile cu cele ale unei persoane și ar putea fi tratat, din punct de vedere moral, într-un mod apropiat de modul în care este tratat un cadavru, fără a elimina însă obligația de respect față de persoana care a existat anterior.

În ansamblu, articolul mută problema morții de la o definiție exclusiv biologică la una metafizică și personală: moartea organismului și moartea persoanei nu sunt neapărat același eveniment. Pentru McMahan, criteriul decisiv al morții persoanei nu este încetarea tuturor funcțiilor creierului, ci pierderea ireversibilă a capacității de conștiință.