Filosofia morală a fost constrânsă de presupusul decalaj absolut dintre este și trebuie, și de convingerea că faptele vieții nu pot da ele însele un plan etic pentru o acțiune viitoare. Din acest motiv, etica a susținut o existență stranie în mare măsură în afara științei. Încă se mai crede că raționamentul despre bine și rău poate avea succes fără cunoașterea creierului. Premisele etice sunt tratate în mod tipic în felul propozițiilor matematice, cu directive presupuse a fi independente de evoluția umană, cu o pretenție la adevărul ideal, etern.
Deși s-au evoluat în înțelegerea naturii gândirii morale și a acțiunii, există încă o utilizare insuficientă a cunoașterii creierului și a evoluției sale. Credințele în adevărurile morale extrasomatice și într-o barieră absolută este/trebuie sunt greșite. Premisele morale se referă numai la natura noastră fizică și sunt rezultatul unei istorii genetice suficient de puternică în cadrul speciei umane pentru a forma coduri de lucru. Trebuie să se transforme filosofia morală într-o știință aplicată.
Abordarea naturalistă a eticii poate fi exprimată astfel:
Tot ce este uman, inclusiv mintea și cultura, are o bază materială și are originea în evoluția constituției genetice umane și a interacțiunii sale cu mediul. Biologia modernă poate explica multe dintre proprietățile unice ale speciei. Condiția umană poate fi înțeleasă în cele din urmă cu fundamentele sale, inclusiv cu raționamentele morale.
Această cunoaștere empirică cumulativă are consecințe profunde pentru filozofia morală. Adevărurile etice nu sunt extrasomatice, plasate divin în creier sau în afara lui așteptând revelație. De asemenea, nu există dovezi că premisele pot fi identificate ca optima globală care favorizează supraviețuirea oricărei specii civilizate.
Dar există premise morale interne care pot fi definite mai precis, imanente in programele unice ale creierului care au apărut în timpul evoluției. Dezvoltarea mentală a omului s-a dovedit a fi mult mai bogată, mai structurată și mai idiosincratică. Constrângerile acestei dezvoltări sunt sursele celor mai puternice sentimente de corect și greșit, și sunt suficient de puternice pentru a servi drept fundație pentru codurile etice. Se poată pleca de la o cunoaștere a bazei materiale a sentimentului moral la regulile de conduită general acceptate. Pentru aceastaa trebuie să renunțăm la distincția absolut debilitantă dintre este și trebuie.
Toate populațiile evoluează printr-un proces cauzal legic, selecția naturală. Membrii populației variază ereditar în toate trăsăturile anatomiei, fiziologiei și comportamentului. Persoanele cu anumite combinații de trăsături supraviețuiesc și se reproduc mai bine decât cele cu alte combinații.
Schimbarea în trăsături la nivelul întregii populații este procesul esențial de evoluție. Schimbările pe care le produc agenții selecției naturale în genele și cromozomii subiacenți au cele mai importante efecte de durată, față de trăsăturile exterioare. Darceste schimbări (mutații) oferă numai materia primă a evoluției. Selecția naturală determină în cea mai mare parte rata și direcția evoluției.
Concurența pură, uneori caricaturată ca „natura citește în dinte și gheare”, nu este decât unul din mijloacele prin care selecția naturală poate opera pe trăsăturile exterioare. Sunt cunoscute câteva specii ale căror membri nu concurează deloc între ei. Supraviețuirea și reproducerea pot fi promovate la fel de bine prin evitarea prădătorilor, o reproducere mai eficientă și cooperarea cu ceilalți.
Există controverse cu privire la ritmul evoluției și la apariția universală a adaptării. Oricum, evoluția organică se manifestă ca un proces universal între toate tipurile de organisme, forța motrice dominantă este selecția naturală și modelele majore observate de schimbare sunt în concordanță cu principiile cunoscute ale biologiei moleculare și ale geneticii. Numai o demonstrație a unei inconsecvențe fundamentale poate pune în discuție explicația dominantă a evoluţiei.
Chiar și Motoo Kimura, arhitectul principal al teoriei „neutraliste” a diversității genetice – care propune că cea mai mare evoluție la nivel molecular se întâmplă prin factori aleatorii – acceptă că „teoria evoluției clasice a demonstrat dincolo de orice îndoială că mecanismul de bază pentru evoluția adaptivă este selecția naturală care acționează asupra variațiilor produse de modificările cromozomilor și genelor. Astfel de considerente precum dimensiunea și structura populației, disponibilitatea oportunităților ecologice, schimbarea mediului, strategiile „ciclului de viață”, interacțiunea cu alte specii și, în unele situații, rudele sau, eventual, gruparea de selecție joacă un rol important în înțelegerea procesului.”
Evoluția umană se conformează sintezei moderne a teoriei evoluționiste.
Mai multe evoluții cheie, în principal în ultimii ani, se vor dovedi importante pentru ideea unei etice naturaliste dezvoltată ca știință aplicată.
Sute de gene cunoscute afectează comportamentul. Marea majoritate o fac prin efectul lor asupra proceselor generale de dezvoltare a țesutului și a metabolismului, dar câteva au fost implicate în trăsături comportamentale mai focalizate. De exemplu, o singură alelă (o variantă a unei gene) prescrie sindromul Lesch-Nyhan rare în care oamenii înjură necontrolat, lovesc pe alții fără provocări și își rup buzele și degetele. O altă alelă, localizată experimental pe cromozomul 15, induce o anumită incapacitate de învățare.
Aceste modificări diferite sunt destul de puternice și deviante pentru a fi considerate patologice. Dar ele sunt tocmai cele de obicei descoperite în stadiile incipiente ale analizei genetice comportamentale pentru orice specie. Genetica drosophilei, de exemplu, a trecut mai întâi printr-un val de studii anatomice și fiziologice direcționate în principal la structura și mecanica cromozomului.
Ne putem aștepta ca genetica comportamentală umană să parcurgă aproximativ același curs. Totul este condus de mașini celulare asamblate exact sub direcția genomului uman (adică genele considerate colectiv ca o unitate). Tehnicile de identificare a genei, aplicate punctual după fiecare din cele douăzeci și trei perechi de cromozomi, încep să facă din disecția genetică a comportamentului uman o realitate.
Dar pentru a vorbi despre disecția genetică, o procedură puternic reducționistă, nu presupune a sugera că întreaga trăsătură este sub controlul unei singure gene, și nici nu neagă o flexibilitate substanțială în produsul final. Alelele individuale (variante genetice) pot, desigur, să afecteze o trăsătură în moduri diferite. Analiza genetică clasică nu poate explica prin ea însăși toate fundamentele comportamentului uman, în special cele care implică forme complexe de cunoaștere și de luare a deciziilor. Din acest motiv, dezvoltarea comportamentală văzută ca interacțiunea genelor și a mediului ar trebui, de asemenea, să ocupe o etapă centrală în discutarea comportamentului uman. Cele mai importante progrese la acest nivel se fac în domeniul relativ tânăr al psihologiei cognitive.
(Sursa: Michael Ruse and Edward O. Wilson – Moral Philosophy as Applied Science)
Lasă un răspuns