O investigație este orice proces care are scopul de îmbogățire a cunoștințelor, eliminarea unor dubii, sau rezolvarea unei probleme. Teoria investigației are în vedere diferitele tipuri de investigații și analiza modurilor în care fiecare tip de anchetă își atinge scopul.
Surse clasice
Deducția
(https://en.wikipedia.org/wiki/File:Aristoteles_Louvre.jpg)
”Atunci când trei termeni sunt atât de legate unul de altul încât ultima este conținut în întregime în cel din mijloc și cel din mijloc este conținut în întregime sau exclus în întregime din primul, extremele trebuie se conformează silogismului perfect. Prin “termen din mijloc” se înțelege acel termen care este inclus în altul și conține un altul în sine, și este la mijloc prin poziția sa; de asemenea este acel termen cu “extreme” (a) care este conținută în alt termen, și (b) în care este conținut un alt termen. Căci dacă A este adevărat pentru tot B, și B pentru tot C, A trebuie să fie în mod necesar adevărat pentru tot C. … Eu numesc acest tip de diagramă Prima.” (Aristotel, Analize prealabile, 1.4)
Inducţia
”Inducția constă în stabilirea unei relații între un termen extrem și termenul de mijloc cu ajutorul celuilalt termen extrem; de exemplu, în cazul în care B este termenul de mijloc al lui A și C, dovedind prin intermediul lui C că A se aplică lui B; aceasta este modalitatea în care aplicăm inducțiile.” (Aristotel, Analize prealabile, 2,23)
Abducția
Locus classicus studiul raționamentului abductiv se găsește în cartea Analize prealabile a lui Aristotel, Cartea 2, Capitolul. 25. Acesta începe astfel:
”Avem Reducția (απαγωγη, abducție):
- Atunci când este evident că primul termen se aplică celui din mijloc, dar nu este evident că cel din mijloc se aplică ultimului termen, cu toate acestea este oricum mai probabil sau nu mai puțin probabil decât concluzia;
- Sau dacă nu există mulți termeni intermediari între ultimul și cel din mijloc;
Pentru că în toate aceste cazuri, efectul este de a ne aduce mai aproape de cunoaștere.”
Ca explicație, Aristotel furnizează două exemple foarte instructive, câte unul pentru fiecare dintre cele două varietăți de etape de deducție abductivă pe care tocmai le-a descris în abstract:
- ”De exemplu, să presupunem că A înseamnă “cel ce poate fi învățat”, B este “cunoaștere”, și C “moralitate”. Atunci faptul că această cunoaștere poate fi învățată este evident; dar faptul că virtutea este cunoaștere nu este clar. Rezultă că dacă BC nu este mai puțin probabilă sau este mai probabil decât AC, avem reducție; căci noi suntem mai aproape de cunoaștere pentru care am introdus un termen suplimentar, în timp ce înainte nu aveam nicio cunoaștere că AC este adevărat.
- Sau, din nou, avem reducție dacă nu există mulți termeni intermediari între B și C; pentru că în acest caz suntem mai aproape de cunoaștere. De exemplu, să presupunem că D este “la pătrat”, E “figura rectilinie”, și F “cerc”. Presupunând că între E și F există doar un singur termen intermediar – că cercul devine egal cu o figură rectilinie prin intermediul lunulei – ar trebui să ne apropiem de cunoaștere.” (Aristotel, “Analize prealabile“, 2,25, cu modificări minore)
Această din urmă varietate a lui Aristotel de raționament abductiv merită atenția noastră, din moment ce face aluzii deja la etape ale investigației aflate mult dincolo de sursa silogistică din care se dezvoltă, și în zone pe care Peirce le va explora în sens mai larg și mai profund.
Lasă un răspuns