Există oare limite pentru ceea ce putem concepe sau presupune a fi posibil? Sau nu? De exemplu, călătoria în timp? În acest exemplu, cum rezolvăm logic paradoxurile temporale?
Este posibilă călătoria în timp, exclusiv din punct de vedere logico-filozofic? Poți fi sigur că nu există o altă lume posibilă în care aceasta este se poate întâmplat chiar dacă nu s-a întâmplat încă, sau se va întâmpla, în lumea noastră reală? Este ub paradox ideea de a te întoarce în timp și a te întâlni cu tine însuți?
În general se consideră călătoria în timp drept un paradox logic. Dacă ar fi posibilă, atunci de ce să nu fie posibilă și întoarcerea în timp și conceperea propriei ființe, fiind în același timp tată (sau mamă) și fiu/fiică? Este posibil așa ceva? Începem să bâjbâim. Unii dintre noi vor considera că aici am atins limitele conceptibilității, și că viața eternă prin revenirea periodic în timp este, în acest sens cel puțin, nu în toate sensurile, o lume imposibilă. Pe de altă parte, unii dintre noi pot simți că o astfel de călătorie în timp nu este în întregime de neconceput; că paradoxurile pot fi evitate; și că o lume în care vor avea loc într-o zi călătoriile în timp poate fi văzută ca posibilă, dacă și când conceptele noastre de spațiu-timp vor deveni mai sofisticate.
Dar orice am spune despre călătoriile în timp – fie că le considerăm că încadrează în sau dincolo de limitele posibilului – un lucru este sigur: unele deducții nu sunt posibile, indiferent de cât de sofisticate devin conceptele noastre. Ipoteza ambelor alternative simultan, cea a posibilității viitoare a călătoriei în timp și a imposibilității permanente a călătoriei în timp, este un caz punctual, care ne duce, într-un sens, dincolo de limitele conceptibilității. Ea nu este doar paradoxală, este chiar categoric auto-contradictorie. O lume ipotetică, în care o presupunere este în același timp adevărată și falsă, nu este o lume posibilă. Este una imposibilă.
(Traducere și adaptare din diverse lucrări filozofice)
Aeleden
„Călătoria” în timp este posibilă din perspectiva a două posibilităţi:
1. Lumea este o iluzie şi conştiinţa (antrenată) poate avea acces la programul, care de derulează imperturbabil, „vizionând” secvenţe de pe linia desfăşurării evenimentelor din trecut sau din viitor. În acest caz programatorul şef este Dumnezeu.
2. Lumea fizică este reală, dar spiritul omului poate naviga liber în trecut sau în viitor ca simplu observator (veghetor) fără să aibă posibilitatea să modifice ceva în timpul călătoriei sale, nici în viitor şi nici în trecut. Pentru ca acest lucru să nu fie posibil nici din întâmplare este inevitabil ca „programatorul şef” să nu fi prevăzut nişte „paznici ai timpului”, fiinţe spirituale care să ghideze călătorii în timp (îngeri).
Jacquest Bergier în cartea „Stăpânii oculţi ai timpului” îl suspectează pe Leonardo Da Vinci că a fost venit din viitor. El (Leonardo) era convins de faptul că „civilizaţia este distrusă periodic. Şi că va fi din nou. Şi pare că el cunoştea durata ciclului său de viaţă”. De asemenea, Ruggiero Boscovici, care în secolul XVII vorbea despre „… posibilitatea de a ajunge la alte universuri care nu sunt nici din spaţiul şi nici din timpul nostru, de a traversa materia solidă, de a te afla în mai multe locuri în acelaşi timp, precum şi despre existenţa unui univers în care al nostru este un atom”.
La fel uimeşte şi Thoth Atlantul, care afirmă că persoana sa poate fi în timpuri diferite, manifestându-se concomitent: „Aici, mă manifest în acest ciclu al vostru, dar în acelaşi timp sunt şi în viitorul timpului vostru” (Tăbliţa 7). El mai spune că „… doar viitorul deţine înţelepciunea pe care o căutam”. Deci cei din viitor vor ajunge la o înţelegere totalizatoare a lumii şi, bineînţeles, la aflarea secretului călătoriilor în timp. Ei nu vor întârzia să „viziteze” trecutul trimiţând emisari pentru a afla adevărul istoric în cele mai ascunse detalii. Pentru a nu perturba cursul istoriei ei vor trebui să respecte principiul neintervenţiei (fenomenul OZN?).
În acelaşi fel, Iisus s-a întors în timp până la momentul Facerii pentru a vedea minunea Creaţiei lumii noastre. El spune: „Când El (Dumnezeu Tatăl) a întemeiat cerurile, Eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste faţa adâncului” (Proverbe 8/27).
Azi par fantastice toate aceste relatări, dacă nu chiar aberaţii (pentru unii), dar lucrurile vor fi înţelese când ştiinţa va pătrunde tainele spiritului şi va putea experimenta la acest nivel. Şi e posibil ca atunci ştiinţa să se apropie foarte mult de religie sau chiar să fuzioneze cu aceasta.