Cum este predicată fericirea în religie

Religiile orientale

Budism

Fericirea constituie o temă centrală a învățăturilor budiste [10]. Pentru o eliberare absolută de suferință, ”Calea nobilă octuplă” își conduce practicantul la Nirvana, o stare de pace veșnică. Fericirea finală se realizează numai prin depășirea dorinței în toate formele. Mai multe forme de fericire, cum ar fi dobândirea bogăției și menținerea unor bune prietenii, sunt, de asemenea, recunoscute ca scopuri vrednice pentru oamenii laici (a se vedea sukha). Budismul încurajează, de asemenea, generarea bunătății și compasiunii iubitoare, dorința de fericire și bunăstare a tuturor ființelor. [11] [12]

Hinduism

În Advaita Vedanta, scopul final al vieții este fericirea, în sensul că dualitatea dintre Atman și Brahman este transcendentă și apare conștientizarea de Sine în toate.

Patanjali, autorul Yoga Sutras, a scris destul de exhaustiv despre rădăcinile psihologice și ontologice ale fericirii. [13]

Confucianismul

Gânditorul chinez confucian Mencius, care acum 2300 de ani a încercat să ofere sfaturi liderilor politici nemiloși ai perioadei războinice, a fost convins că mintea a jucat un rol de mediere între „sinele mai mic” (sinele fiziologic) și „sinele mai mare” (sinele moral) și că dobândirea priorităților între aceste două ar duce la înțelepciune. El a argumentat că, dacă nu simțim satisfacția sau plăcerea de a ne hrăni „forța vitală” cu „fapte drepte”, acea forță ar fi răsturnată (Mencius, 6A: 15 2A: 2). Mai exact, el menționează experiența bucuriei otrăvitoare dacă se celebrează practica marilor virtuți, în special prin muzică. [14]

Religiile abrahamice

Iudaismul

Fericirea sau simcha (ebraică: שמחה) în iudaism este considerată un element important în serviciul lui Dumnezeu. [15] Versetul biblic „închinați-vă Domnului cu bucurie, veniți înaintea Lui cu cântece pline de bucurie” (Psalmul 100: 2) subliniază bucuria în slujba lui Dumnezeu. O învățătură populară a lui Rabbi Nachman din Breslov, un rabin șasidic din secolul al XIX-lea, este „Mitzvah Gedolah Le’hiyot Besimcha Tamid„, este o mare mitzvah (poruncă) de a fi întotdeauna într-o stare de fericire. Atunci când o persoană este fericită, este sunt mult mai capabilă să-L slujească pe Dumnezeu și să-și schimbe viața de zi cu zi decât atunci când este deprimată sau supărată.

Catolicismul roman

Sensul principal al „fericirii” în diverse limbi europene implică norocul, șansa sau întâmplarea. Sensul filosofiei grecești se referă în primul rând la etică.

În catolicism, scopul final al existenței umane constă în ”felicitatis” (bucuria) echivalentă cu eudaimonia grecească sau „fericirea binecuvântată”, descrisă de teologul filosof al secolului al XIII-lea, Thomas Aquinas, ca o viziune beatifică a esenței lui Dumnezeu în viitoarea viață. [17]

Potrivit Sfântului Augustin și lui Thomas Aquinas, scopul final al omului este fericirea: „toți oamenii sunt de acord în dorința scopului final, care este fericirea” [18]. Cu toate acestea, utilitariștii concentrându-se pe raționamentul asupra consecințelor ca instrument primar pentru a ajunge la fericire, Aquinas a fost de acord cu Aristotel că fericirea nu poate fi atinsă numai prin raționamentul privind consecințele faptelor, ci necesită, de asemenea, urmărirea unor cauze bune pentru fapte, cum ar fi obiceiurile în virtutea virtuții [19]. Care obiceiuri și acte duc  în mod normal la rândul lor la fericire sunt, conform lui Aquinas, cauzate de legi: legea naturală și legea divină. Aceste legi, la rândul lor, erau conform lui Aquinas cauzate de o primă cauză sau de Dumnezeu.

Potrivit lui Aquinas, fericirea constă într-o „funcționare a intelectului speculativ”: „Prin urmare, fericirea constă în principal într-o astfel de operație, adică în contemplarea lucrurilor divine”. Și „ultimul scop nu poate consta în viața activă, care se referă la intelectul practic”. Așadar: „Prin urmare, fericirea ultimă și perfectă, pe care o așteptăm în viața care vine, constă în întregime în contemplare. Dar fericirea imperfectă, așa cum se poate întâmpla aici, constă mai întâi și în principal în contemplare, dar secundar, într-o operație a intelectul intelectual direcționând acțiunile și pasiunile umane „[20].

Complexitatea umană, ca rațiune și cunoaștere, poate produce bunăstarea sau fericirea, însă această formă este limitată și tranzitorie. În viața temporală, contemplarea lui Dumnezeu, infinit de frumoasă, este încântarea supremă a voinței. Beatitudo, sau fericirea perfectă, ca bunăstare completă, trebuie să fie atinsă nu în această viață, ci în următoarea. [21]

Islam

Al-Ghazali (1058-1111), gânditorul musulman sufi, a scris „Alchimia fericirii„, un manual de instruire spirituală în întreaga lume musulmană și practicat pe scară largă astăzi.

Referințe

Referințe

 

• 10) „In Buddhism, There Are Seven Factors of Enlightenment. What Are They?”. About.com Religion & Spirituality.
• 11) „Buddhist studies for primary and secondary students, Unit Six: The Four Immeasurables”. Buddhanet.net.
• 12) Bhikkhu, Thanissaro (1999). „A Guided Meditation”.
• 13) Levine, Marvin (2000). The Positive Psychology of Buddhism and Yoga : Paths to a Mature Happiness. Lawrence Erlbaum. ISBN 0-8058-3833-3
• 14) Chan, Wing-tsit (1963). A Source Book in Chinese Philosophy. Princeton, NJ, US: Princeton University Press. ISBN 0-691-01964-9.
• 15) Yanklowitz, Shmuly. „Judaism’s value of happiness living with gratitude and idealism.” Bloggish. The Jewish Journal. March 9, 2012.
• 16) Breslov.org. Archived November 12, 2014, at the Wayback Machine.
• 17) Aquinas, Thomas. „Question 3. What is happiness”. Summa Theologiae. Archived from the original on October 11, 2007.
• 18) „SUMMA THEOLOGICA: Man’s last end (Prima Secundae Partis, Q. 1)”. Newadvent.org.
• 19) „SUMMA THEOLOGICA: Secunda Secundae Partis”. Newadvent.org.
• 20) „Summa Theologica: What is happiness (Prima Secundae Partis, Q. 3)”. Newadvent.org.
• 21) „Catholic Encyclopedia: Happiness”. newadvent.org.