Piticele albe sunt obiecte cosmice stabile, compacte, cu nuclee degenerate de electroni care nu se mai pot contracta. Calculele care arată că piticele albe reprezintă starea finală probabilă a stelelor cu masă mică au fost efectuate pentru prima dată de astrofizicianul indian-american Subrahmanyan Chandrasekhar. El a reușit să arate cât de mult se va micșora o stea înainte ca electronii degenerați să-și oprească contracția ulterioară și, prin urmare, care va fi diametrul ei final (Figura 23.2).
Când Chandrasekhar a făcut calculul despre piticele albe, a găsit ceva foarte surprinzător: raza unei pitice albe se micșorează pe măsură ce masa stelei crește (cu cât masa este mai mare, cu atât electronii pot deveni mai strânși, rezultând o rază mai mică). Conform celor mai bune modele teoretice, o pitică albă cu o masă de aproximativ 1,4 MSoare sau mai mare ar avea o rază de zero. Ceea ce ne spun calculele este că nici măcar forța electronilor degenerați nu poate opri prăbușirea unei stele cu o masă mai mare decât aceasta. Masa maximă cu care o stea își poate încheia viața și să devină totuși o pitică albă – 1,4 MSoare – se numește limita Chandrasekhar. Stelele cu mase la sfârșitul vieții care depășesc această limită au un alt tip de final în rezerva – unul pe care îl vom explora în secțiunea următoare.
Figura 23.2 Relaționarea maselor și razelor piticelor albe. Modelele structurii piticilor albe prezic că pe măsură ce masa stelei crește (spre dreapta), raza acesteia devine din ce în ce mai mică.
Sursa: Astronomy 2e, by OpenStax, access for free at https://openstax.org. ©2020 Rice University, licența CC BY 4.0. Traducere și adaptare: Nicolae Sfetcu, © 2025 MultiMedia Publishing
Lasă un răspuns