Corupţia politică este la fel de veche ca şi politica însăşi. Şi nu va fi niciodată stopată, atâta timp cât câţiva oameni decid pentru oamenii dintr-o anumită zonă / regiune (apect firesc în organizarea socială), sau controlează sume mari de bani. Singura modalitate de a limita corupţia politică este reacţia populaţiei. În lipsa unei astfel de reacţii, corupţia devine instituţionalizată. Iar gradul de corupţie politică este invers proporţional cu libertăţile acordate populaţiei. Dacă oamenii simpli, nepolitizaţi, sunt sau se lasă corupţi la rândul lor, şi-au pierdut demnitatea într-un timp mai îndelungat sau mai scurt (prin acţiuni concertate ale grupurilor interesate), sau pur şi simplu nu le mai pasă, corupţia depăşeşte limitele admisibile şi modifică regulile sociale democratice.
Prin principiile democratice de bază se încearcă un autocontrol al corupţiei prin separarea puterilor în stat, bazându-se pe reacţia celorlalte două puteri când una din ele devine coruptă. Politicienii au găsit însă modalităţi de a evita acest control. Şi mai există posibilitatea controlului corupţiei prin presă, considerată a patra putere în stat. Dar atunci când se restrând drepturile presei, sau mai rău, când aceasta este cumpărată de grupuri de interese şi devine în fapt o sursă de dezinformare, corupţia se dezvoltă în continuare fără probleme.
Singura modalitate de a evita creşterea corupţiei rămân oamenii. În măsura în care acestora le pasă şi au suficient curaj, respectiv demnitate. Atunci când într-o localitate primarul şi consilierii îşi votează salarii uriaşe în condiţiile actualei crize economice, sau pleacă cu toţii în schimb de experienţă pe Coasta de Azur, iar locuitorii nu reacţionează în niciun fel, sau vorbesc doar între ei la un pahar de vin, localitatea respectivă este sortită pieirii. Atunci când miniştrii unui guvern închid fabrici pentru a fi vândute la fier vechi şi a oferi terenul unor dezvoltatori de imobiliare, refuză investitori care nu oferă comisioane personale substanţiale, şi cresc în schimb taxele pentru a acoperi furturile, fără ca populaţia să reacţioneze, ţara respectivă nu mai are niciun viitor.
Corupţia nu se limitează niciodată la politicieni. În lipsa unui control eficient, judecătorii şi funcţionarii devin la fel de corupţi. Statul de drept îşi pierde sensul, iar birocraţia se dezvoltă la cote alarmante, care sufocă societatea. Iar peste un anumit nivel critic, toate aceste disfuncţionalităţi se autoîntreţin şi se dezvoltă în avalanşă. Se înmulţesc legile fără a mai fi repectate. Controalele fiscale devin inncomplete, selective, şi deci ineficiente. Oamenii de afaceri oneşti nu mai răzbesc într-o astfel de societate. Creşte numărul şi importanţa avocaţilor, care interpretează legile şi reglementările în funcţie de interesele personale şi cele ale clienţilor.
În final, unei ţări care a atins nivelul critic de corupţie, îi mai rămân doar trei posibilităţi, niciuna convenabilă cetăţenilor ei, dar aceştia sunt singurii care decid, în funcţie de reacţia la acest flagel: revoluţia, dacă populaţia reuşeşte să se trezească într-un târziu; tirania, dacă forţele interne corupte sunt suficient de puternice pentru a rezista presiunilor externe; sau sfărâmiţarea, dacă grupurile externe de interese deţin controlul asupra grupurilor de interese corupte interne.
Lasă un răspuns