Asigurătorii folosesc ştiinţa actuarială pentru a cuantifica riscurile pe care sunt dispuşi să şi le asume. Astfel sunt generate datele cu privire la cererile aproximative viitoare, de obicei cu o precizie rezonabilă. Actuariatul utilizează statisticişe şi probabilităţile pentru a analiza riscurile asociate cu gama de pericole acoperite, şi aceste principii ştiinţifice sunt utilizate de către asigurători, în coroborare cu alţi factori, pentru a determina structurile ratelor.
De exemplu, multe persoane cumpără poliţe de asigurare domestice, prin semnarea unui contract şi plata unei prime la o companie de asigurări. Dacă apare o pierdere acoperită, asiguratorul este obligat de termenii contractului să onoreze cererea asiguratului. Pentru unii asiguraţi, valoarea sumelor încasate de la asigurator pot depăşi cu mult primele plătite. Alţii nu vor face niciodată, poate, o cerere şi nici nu vor primi alt beneficiu în afară de liniştea oferită de securitate unei poliţe de asigurare. În medie, totalul creanţelor plătite de un asigurător ar trebui să fie mai mic decât totalul primelor plătite de asiguraţi acestora, diferenţa fiind constituită din taxe şi profit.
Companiile de asigurări câştigă, de asemenea, profituri de investiţii. Acestea sunt generate de investirea primelor încasate până când acestea sunt necesare pentru a plăti creanţele. Aceşti bani se numesc „flotanţi”. Asigurătorul poate face profituri sau pierderi din modificarea valorii flotante, precum dobânzii sau dividende pe sumele investite. În Statele Unite, pierderea de subscriere a companiilor de asigurări de proprietăţi şi accidente a fost de circa 50 miliarde dolari pe an înainte de actuala criză financiară. Dar profit global pentru aceeaşi perioadă a fost de 12 miliarde dolari pe an pentru investiţiile realizate. Unele din companiile din industria asigurărilor nu consideră, totuşi, că este totdeauna posibil să se susţină un profit flotant fără un profit de subscriere.
Lasă un răspuns