(Generalul Napoleon Bonaparte respinge răzvrătirea regalistă din 5 octombrie 1795 de la Paris, în fața Bisericii Saint-Roch, strada Saint-Honoré, deschizând calea pentru guvernarea Directoratului.)
Terorismul se confundă, în timp, cu violența politică. Accentul său polemic și încărcătura emoțională împiedică, de obicei, o discuție rațională despre terorism.
În Occident, termenul de terorism a fost asociat pentru prima dată cu teroarea iacobinilor în Franța toamnei anului 1793 până în vara lui 1794. Scopul său era distrugerea vechiului regim prin suprimarea dușmanilor revoluției și promovarea prin teroare a virtuții civice. Așa au apărut tribunalele revoluționare, cu foarte puține reguli de procedură, mai degrabă politice decât juridice. Pedeapsa pentru ”dușmanii poporului”, reali sau potențiali, dovediți sau suspectați, era moartea. Iacobinii au considerat că necesitatea furnizează atât rațiunea acțiunilor lor, cât și justificarea lor morală. Robespierre afirma că teroarea a fost doar o necesară „emanație a virtuții”.
În timp, termenul de „terorism” a căpătat conotații negative foarte puternice. Terorismul a început să fie asociat cu abuzul puterii și tirania.
În secolul 19 apare propaganda prin faptă, adoptată de organizații anarhiste, revoluționare, și naționaliste care apelează la violențe politice. S-a sperat astfel să se dărâme ordinea socială considerată nedreaptă și opresivă. Cele mai obișnuite ”fapte” erau asasinarea regilor și a înalților demnitari. Acțiunile erau justificate moral prin faptul că persoanele asasinate erau complici sau direct coordonatori ai opresiunilor politice și sociale. Ulterior s-a trecut, în unele cazuri, și la uciderea de persoane obișnuite, dar astfel de practici au fost aproape unanim condamnate.
Revoluția Rusă și Războiul Civil readuc în prim plan terorismul practicat de iacobini, prin terorismul de stat. Atât bolșevicii ruși cât și naziștii din Germania, aflați la putere, au încercat să impună un control total asupra societății, prin terorismul condus de o poliție politicăși o populație atomizată și lipsită de apărare. Succesul lor s-a datorat imprevizibilității în alegerea victimelor. Au suprimat mai întâi opoziția, apoi s-a ajuns la persecutarea „potențialilor”. Terorismul totalitar a fost prezentat ca o practică de apărare a statului de dușmanii interni.
Dar au existat și state non-totalitare care au recurs la terorism împotriva civililor inamici ca metodă de război, în cel de-al doilea război mondial.
După al doilea război mondial, terorismul intern de stat a continuat sub forma dictaturilor militare în multe țări.
Multe mișcări de eliberare națională au recurs la terorism împotriva autorităților obediente puterilor coloniale, ca metodă de luptă sau complementar războiului de gherilă. Terorismul a fost adoptat și de mișcările separatiste cu ideologii extreme, împotriva unui sistem considerat nedrept și opresiv. Acest tip de terorism atacă la întâmplare, prin bombe sau preluare de ostatici, deturnarea avioanelor, etc.
Niciun terorist nu se consideră terorist. Ei își prezintă acțiunile lor ca luptă pentru eliberare, descriindu-și inamicii ca „adevărații teroriști”. Pentru ei nu contează modalitatea de acțiune, ci scopul final. Pe de altă parte, guvernele tind să numească teroriști pe toți cei care nu se supun autorității. Pentru cele mai multe guverne, testul terorismului nu este ceea ce se face, ci cine o face. Aceasta face și mai dificilă definirea exactă a termenului de terorism.
Organizația Națiunilor Unite a încercat să propună o definiție a terorismului, dar extrem de puține state au fost de acord cu introducerea îl reglementările internaționale a unei astfel de definiții.
(Sursa: Igor Primoratz, „Terrorism„, The Stanford Encyclopedia of Philosophy)
Lasă un răspuns