Capcanele sărăciei în statele eșuate și terorismul

Capcanele capabilității statelor eșuate

Capcana capabilității înseamnă că țările progresează într-un ritm foarte lent în extinderea capacității statului chiar și în lumea contemporană, care este, de asemenea, problema de bază a statelor eșuate. Multe țări rămân blocate în condiții de productivitate scăzută pe care mulți le numesc „capcane ale sărăciei”. Creșterea economică este doar un aspect al dezvoltării; o altă dimensiune cheie a dezvoltării este extinderea capacității administrative a statului, capacitatea guvernelor de a afecta cursul evenimentelor prin implementarea politicilor și programelor. Capcanele capabilității închid spațiul pentru noutate, stabilind agende fixe de bune practici ca bază pentru evaluarea stărilor eșuate. Prin urmare, agenții locali sunt excluși din procesul de construire a propriilor state, subminând implicit ideile de creare de valoare ale liderilor locali și ale lucrătorilor din prima linie.

Matt, Lant și Woolcock de la Școala Guvernamentală Harvard Kennedy au propus o abordare numită Adaptare Iterativă Condusă de Probleme (Problem Driven Iterative Adaptation, PDIA), pentru a scăpa de capcanele capabilității. Având în vedere că multe inițiative de dezvoltare nu reușesc să îmbunătățească performanța, deoarece promovează mimica izomorfă, PDIA se concentrează pe rezolvarea problemelor de performanță nominalizate local și prioritizate ale statelor eșuate. Aceasta implică urmărirea unor intervenții de dezvoltare care să angajeze seturi largi de agenți locali pentru a se asigura că reformele sunt sustenabile politic și practic implementabile.

În timp ce statele eșuate sunt sursa a numeroși refugiați, emigrația haotică permisă de reglementările ONU și politicile deschise de frontieră au contribuit la fuga de capital uman sau la exodul creierelor. Fără muncitori profesioniști și calificați suficienți, cum ar fi medici, asistenți medicali, biologi, ingineri, electricieni și așa mai departe, severitatea statelor eșuate tinde să crească, ducând la o emigrare și mai mare. În mod similar, politicile care nu impun revenirea celor refugiați în țările terțe pe același continent ca state eșuate fac ca revenirea după război, foamete sau colaps politic să fie și mai puțin probabilă, deoarece distanța, costul și inconvenientul întoarcerii în țările de origine cresc odată cu distanța și schimbarea limbajului în rândul familiilor de refugiați. În Somalia, Afganistan și Yemen, mișcările de reformă și eforturile de modernizare sunt slăbite atunci când nu există programe eficiente de reinstalare a refugiaților.

Promovarea bunei guvernări și combaterea ostilităților suplimentare în statele eșuate

Criminalitatea transnațională și terorismul

Potrivit procurorului din cadrul Departamentului de Justiție al SUA Dan E. Stigall, „comunitatea internațională se confruntă cu un nivel din ce în ce mai mare de infracțiuni transnaționale, în care comportamentul infracțional dintr-o țară are un impact în alta sau chiar în mai multe altele. Traficul de droguri, traficul de persoane, crimele informatice, terorismul și o serie de alte infracțiuni pot implica actori care operează în afara granițelor unei țări care ar putea avea un interes semnificativ în oprirea activității în cauză și urmărirea penală a făptuitorului”.

Un studiu al Centrului pentru Studii Strategice Cligendael explică de ce statele care sunt supuse eșecului servesc drept sanctuare (utilizate pentru planificarea, executarea, susținerea și finanțarea activităților) pentru organizațiile teroriste. Atunci când guvernul nu știe despre prezența organizației sau dacă nu este capabil să slăbească sau să înlăture organizația, sanctuarul este denumit „Gaura neagră teroristă”. Cu toate acestea, alături de slăbiciunea guvernamentală, trebuie să existe „Avantaje comparative teroriste” pentru ca o regiune să fie considerată „gaură neagră teroristă”. Conform studiului, tensiunile sociale, moștenirea din conflictele civile, geografie, corupție și eșecul politicilor, precum și factori externi contribuie la slăbiciunea guvernamentală. Avantajele comparative sunt: ​​religia și etnia, moștenirea din conflictele civile, geografie, oportunități economice, subdezvoltare economică și stimuli regionali. Doar combinațiile celor doi factori (slăbiciune guvernamentală și avantaje comparative teroriste) explică ce regiuni folosesc teroriștii ca sanctuare.

Cercetările efectuate de James Piazza de la Universitatea de Stat din Pennsylvania găsesc dovezi că națiunile afectate de eșecul statului experimentează și produc mai multe atacuri teroriste. Infracțiunile transnaționale contemporane „profită de globalizare, de liberalizarea comerțului și de explozia noilor tehnologii pentru a comite diverse infracțiuni și pentru a muta bani, bunuri, servicii și oameni instantaneu în scopul comiterii violenței în scopuri politice”.

Contribuind la cercetările anterioare pe această temă, Tiffiany Howard analizează o altă dimensiune a legăturii dintre eșecul statului și terorism, pe baza dovezilor din Africa Subsahariană. Ea susține că „cetățenii statelor eșuate sunt atrași de violența politică din cauza condițiilor deteriorate din acest tip de state”. Concentrându-se pe modelele de luare a deciziilor cetățenilor individuali, se sugerează că „persoanele care trăiesc în state eșuate sunt atrase de violența politică deoarece sistemul este distrus – statul a eșuat în datoria sa”. Această constatare se bazează pe dovezi empirice folosind datele sondajului barometru. Această abordare la nivel individual, care diferă de cercetările anterioare care s-a concentrat asupra atractivității statelor eșuate pentru teroriști și insurgenți, constată că „statele eșuate amenință supraviețuirea unui individ, ceea ce îi determină în cele din urmă să obțină resurse politice și economice tangibile prin alte mijloace, care include utilizarea violenței politice „. Această constatare are implicații semnificative pentru comunitatea internațională, cum ar fi faptul că „acest tip de lipsă face ca indivizii din aceste state să fie mai susceptibili la influența grupurilor teroriste sponsorizate la nivel internațional. În consecință, statele eșuate sunt terenuri de reproducere pentru teroriști, care apoi exportă ideologiile lor radicale în alte părți ale lumii pentru a crea amenințări teroriste pe tot globul.”

Cu toate acestea, legătura dintre eșecul statului (și caracteristicile sale) și terorism nu este acceptată în unanimitate în literatura științifică. Cercetările realizate de Alberto Abadie, care analizează factorii determinanți ai terorismului la nivel de țară, sugerează că „riscul terorist nu este semnificativ mai mare pentru țările mai sărace, odată ce se iau în considerare efectele altor caracteristici specifice fiecărei țări, precum nivelul libertății politice.” De fapt, după cum susține argumentul, „libertatea politică este demonstrată pentru a explica terorismul, dar o face într-un mod non-monoton: țările aflate într-o anumită gamă intermediară de libertate politică sunt dovedite a fi mai predispuse la terorism decât țările cu niveluri ridicate de libertate politică sau țări cu regimuri extrem de autoritare”. Deși sărăcia și nivelurile scăzute de libertate politică nu sunt principalele caracteristici ale statelor eșuate, ele sunt totuși importante. Din acest motiv, cercetările lui Abadie reprezintă o critică puternică la ideea că există o legătură între eșecul statului și terorism. Această legătură este pusă la îndoială și de alți cercetători, cum ar fi Corinne Graff, care susține că „pur și simplu nu există o relație empirică solidă între sărăcie și atacurile teroriste”.

Mai mult, „problemele statelor slăbite și ale criminalității transnaționale creează o confluență imorală, care este o provocare unică. Când un criminal operează în afara teritoriului unui stat ofensat, statul ofensat ar putea să apeleze în mod obișnuit la statul din care operează criminalul pentru a ajunge la un fel de acțiune, cum ar fi urmărirea penală a infractorului pe plan intern sau extrădarea infractorului, astfel încât acesta să poată fi pedepsit în statul ofensat. Cu toate acestea, în situațiile în care un guvern nu poate (sau nu dorește) să coopereze la arestarea sau urmărirea penală a unui criminal, statul ofensat are puține opțiuni la care poate recurge”.

Critici ale conceptului

Termenul „stat eșuat” a fost criticat de-a lungul a două aspecte principale. Primul argumentează este că termenul se pretează la generalizarea excesivă, prin combinarea diferitelor probleme de guvernanță între diverse țări și fără a ține cont de variațiile de guvernare din state. Al doilea se referă la aplicarea politică a termenului pentru a justifica intervențiile militare și construirea statului pe baza unui model occidental al statului.

Olivier Nay, William Easterly și Laura Freschi au criticat conceptul de eșec al statului ca nefiind o definiție coerentă, cu indici care combină diferiți indicatori ai performanței statului ponderați în mod arbitrar pentru a ajunge la măsurători neclare și agregate ale fragilității statului. Call (all, C. T. (2008). „The Fallacy of the ‘Failed State'”. Third World Quarterly. 29 (8)) susține că eticheta „stat eșuat” a fost aplicată atât de mult, încât a ajuns efectiv să fie demonetizată. Deoarece a existat un consens redus cu privire la modul de definire a statelor eșuate, caracteristicile utilizate în mod obișnuit pentru a identifica un stat eșuat sunt numeroase și extrem de diverse, de la încălcări ale drepturilor omului, sărăcie, corupție și presiuni demografice. Aceasta înseamnă că o gamă largă de state foarte divergente sunt clasificate împreună ca state eșuate (sau în curs de eșuare). Acest lucru poate ascunde complexitatea deficiențelor specifice identificate în statele individuale și poate avea ca rezultat o abordare de dimensiuni unice, concentrată în mod obișnuit pe consolidarea capacității statului de ordine. În plus, utilizarea termenului „stat eșuat” a fost folosită de unele puteri străine ca justificare pentru invadarea unei țări sau pentru determinarea unui set prescriptiv specific de obiective de politică externă. După 2001, Call notează că SUA au declarat că statele eșuate sunt una dintre cele mai mari amenințări la adresa securității cu care se confruntă țara, pe baza presupunerii că o țară cu instituții de stat slabe – sau inexistente – ar oferi un refugiu sigur teroriștilor și ar acționa ca teren de reproducere pentru extremism.

Call (2008) sugerează că, în loc de a marca țările ca state eșuate, acestea ar putea fi clasificate în termeni mai relevanți de înțeles. De exemplu, un „stat colapsat” se referă la o țară în care aparatul de stat se destramă complet și încetează să mai existe timp de câteva luni. Acest lucru s-ar aplica numai unei țări în care nu a funcționat absolut nicio funcție de bază a statului, iar actorii nestatali îndeplineau astfel de sarcini. Un „stat slab” ar putea fi utilizat pentru statele prin care instituțiile informale desfășoară mai multe servicii publice și canalizarea bunurilor decât instituțiile de stat formale. Un stat „sfâșiat de război” s-ar putea să nu funcționeze din cauza conflictului, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că este un stat colapsat. Rotburg a susținut că toate statele eșuate se confruntă cu o anumită formă de conflict armat. Cu toate acestea, provocările pentru stat pot fi foarte diferite în funcție de tipul de conflict armat și dacă acesta cuprinde țara în ansamblu și teritorii mari, sau se concentrează în mod specific în jurul unei zone regionale. Un alt tip de stat care a fost tradițional pus sub termenul umbrelă „stat eșuat” ar putea fi un „stat autoritar”. În timp ce liderii autoritari ar putea ajunge la putere prin mijloace violente, ei pot îndepărta opoziția odată la putere și, ca atare, se asigură că există puține violențe în cadrul regimului respectiv. Call (2008) susține că circumstanțele și provocările cu care se confruntă construirea statului în astfel de regimuri sunt foarte diferite de cele prezentate într-un stat în războiul civil. Aceste patru definiții alternative evidențiază numeroasele circumstanțe diferite care pot determina un stat să fie clasificat sub termenul umbrelă „stat eșuat” și pericolul adoptării unor abordări politice prescriptive de dimensiuni unice pentru situații foarte diferite. Ca urmare a acestor dificultăți taxonomice, Wynand Greffrath a susținut o abordare nuanțată a „disfuncției statului” ca formă de decădere politică, care pune accentul pe analiza teoretică calitativă.

Include texte traduse din Wikipedia