Multe aspecte diferite ale fiziologiei umane, chimia sau comportament uman pot fi folosite pentru autentificarea biometrică. Selecţia unui anumit aspect biometric pentru utilizare într-o aplicaţie specifică implică o ponderare de mai mulţi factori. Jain şi colab. (1999) au identificat şapte astfel de factori pentru a fi utilizaţi în scopul evaluării adecvării oricărei trăsături pentru utilizare în autentificarea biometrică. Universalitatea înseamnă că fiecare persoană care utilizează un sistem trebuie să posede trăsătura. Unicitatea înseamnă că trăsăturilr ar trebui să fie suficient de diferite pentru fiecare individ din populaţia în cauză, astfel încât acestea să poată fi distinse unele de altele. Permanenţa se referă la modul în care o trăsătură variază în timp. Mai precis, o trăsătură cu o ”bună „permanenţă va fi în mod normal invariantă în timp, în ceea ce priveşte algoritmul de potrivire specifică. Măsurabilitatea (colectabilitatea) se referă la uşurinţa de achiziţie sau de măsurare a trăsăturii. În plus, datele obţinute ar trebui să fie într-o formă care să permită prelucrarea ulterioară şi extragerea de seturi de caracteristici relevante. Performanţa se referă la precizia, viteza şi robusteţea de tehnologiei utilizate. Acceptabilitatea se referă la cît de bine acceptă indivizii din populaţia în cauză tehnologia, astfel încât aceştia să fie de acord cu captarea şi evaluarea trăsăturilor lor biometrice. Eludarea referă la uşurinţa cu care ar putea fi imitată o trăsătură folosind un artefact sau înlocuitor.
Nicio biometrie nu va îndeplini toate cerinţele tuturor aplicaţiilor posibile.
Schema bloc de bază a unui biom se poate găsi în următoarele două moduri. În modul de verificare a sistemului se realizează o comparaţie unu-la-unu a biometriei capturate cu un anumit şablon stocat într-o bază de date biometrică, pentru a verifica dacă persoana este persoana care pretinde a fi. Aceasta implică trei etape în verificarea persoanei. În prima etapă, modele de referinţă pentru toţi utilizatorii sunt generate şi stocate în baza de date model. În a doua etapă, unele probe se potrivesc cu modele de referinţă pentru a genera scorurile reale şi imposturile, şi se calculează pragul. A treia etapă este etapa de testare. Acest proces poate folosi un card, nume de utilizator sau ID – număr de identificare (de exemplu, PIN), pentru a indica ce şablon ar trebui utilizat pentru comparaţie. „Recunoaşterea pozitivă” este o utilizare obişnuită a modului verificare, „în cazul scopul este de a preveni mai multe persoane să utilizeze aceeaşi identitate”.
În modul identificare sistemul realizează o comparaţie unu-la-mai-mulţi împotriva unei baze de date biometrice, în încercarea de a stabili identitatea unui individ necunoscut. Sistemul va reuşi să identifice individul dacă comparaţia eşantionului biometric cu a unui şablon din baza de date se încadrează într-un prag stabilit anterior. Modul identificare poate fi utilizat fie pentru „recunoaştere pozitivă” (astfel încât utilizatorul nu trebuie să furnizeze nicio informaţii despre modelul care va fi utilizat) sau pentru „recunoaştere negativă” a persoanei „, în cazul în care sistemul stabileşte dacă persoana este cine (implicit sau explicit) refuză să fie „. Ultima funcţie poate fi realizată numai prin utilizarea datelor biometrice, atunci când alte metode de recunoaştere personală, cum ar fi parole, coduri PIN sau chei, sunt ineficiente.
Prima dată când o persoană utilizează un sistem biometric este numită înregistrare. În timpul înregistrării, informaţiile biometrice ale unui individ sunt captate şi stocate. În utilizările ulterioare, informaţiile biometrice sunt detectate şi comparate cu informaţiile stocate în momentul înregistrării. Reţineţi că este crucial ca stocarea şi regăsirea unor astfel de sisteme să fie sigure în cazul în care sistemul biometric este robust. Primul bloc (senzor) este interfaţa dintre lumea reală şi sistem. El trebuie să obţină toate datele necesare. De cele mai multe ori, este un sistem de achiziţie de imagine, dar se poate schimba în funcţie de caracteristicile dorite. Al doilea bloc efectuează toate pre-procesările necesare: trebuie să elimine artefacte de la senzor, pentru îmbunătăţi intrarea (de exemplu, eliminarea zgomotului de fond), să folosească un fel de normalizare, etc. În al treilea bloc sunt extrase caracteristicile necesare. Această etapă este o etapă importantă întrucât caracteristicile corecte trebuie să fie extrase în mod optim. Este folosit un vector de numere sau o imagine cu proprietăţi speciale pentru a crea un şablon. Un şablon este o sinteză a caracteristicilor relevante extrase din sursă. Elementele de măsurare biometrice care nu sunt utilizate în algoritmul de comparaţie sunt îndepărtate din şablon pentru a reduce volumul fişierului şi pentru a proteja identitatea persoanei înregistrate.
Când se face înregistrarea, modelul este pur şi simplu stocat undeva (pe un card sau într-o bază de date, sau ambele). Dacă este efectuată o fază de potrivire, şablonul obţinut trece la un adaptor unde se compară cu alte şabloane existente, şi se estimează diferenţele dintre ele folosind orice algoritm (de exemplu, distanţa Hamming). Programul de potrivire va analiza şablonul cu intrarea. Acest lucru va fi apoi extras pentru orice utilizare specificată sau scop (de exemplu, intrarea într-o zonă cu restricţii). Selectarea datelor biometrice în orice aplicaţie practică este funcţie de măsurătorile caracteristicilor şi cerinţele utilizatorilor. Noi ar trebui să luăm în considerare performanţa, acceptabilitatea, eludarea, robusteţea, acoperirea populaţiei, dimensiunea, descurajarea furtului identităţii, în selectarea unei anumite biometrii. Selectarea biometrică în funcţie de necesităţile utilizatorului ia în consideraţie disponibilitatea senzorului, disponibilitatea dispozitivului, timpul de procesare şi fiabilitatea, costul, zona senzorului şi consumul de energie.
Traducere şi adaptare din Wikipedia sub licenţă gratuită GNU.
Lasă un răspuns