Guvernul României

Guvernul României este instituția titulară a puterii executive din România, care este partajată cu președintele României. De asemenea, el are dreptul la inițiativă legislativă. Funcțiile sale sunt reglementate de Capitolul III al Titlului III din Constituția României și de Legea 90 din 26 martie 2001.

Este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri. În subordinea sa există diferite organe și agenții, precum și cele 42 de prefecturi de județ care reprezintă guvernul pe teritoriu.

Are sediul în Palatul Victoria din București.

Istorie

Prima formă embrionară de guvernare în sens modern pe teritoriul României a apărut în principatele Țării Românești și Moldovei, care între 1831 și 1832 a adoptat un document cu valoare constituțională, Regulamentul organic, care a decretat înființarea unui corp de miniștri în subordinea directă a prințului.

Cele două entități de stat au rămas separate și fiecare a avut propriul guvern până în 1862, când structurile lor instituționale respective au fost unificate. Constituția din 1866 a sporit puterile adunării parlamentare față de cele ale monarhului, recunoscând celor două camere posibilitatea înființării comisiilor de anchetă și propunând votul de neîncredere miniștrilor, introducând conceptul de control asupra activității guvernului prin Parlamentul. Prin urmare, miniștrii au trebuit să beneficieze atât de sprijinul Parlamentului, cât și al prințului, care îi numea și demiși și față de care răspundeau personal.

În 1881 principatul s-a transformat în regat. Constituția din 1923 a introdus o nouă asumare: puterea executivă era reprezentată de persoana inviolabilă a regelui, care o exercita prin intermediul guvernului. Suveranul avea dreptul de a numi și revoca direct prim-ministrul, care era însărcinat cu formarea Consiliului de Miniștri. Fiecare ministru, prin instrumentul contrasemnăturii, era responsabil pentru actele dispuse de monarh.

În 1938, regele Carol al II-lea a adoptat o nouă Constituție, care a sporit puterile suveranului prin suspendarea Parlamentului. Dictatura „regală” a durat până la abdicarea suveranului în 1940. Regența a fost preluată de Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, care a suspendat Constituția și s-a bucurat de puteri depline. Regimul dictatorial al lui Antonescu a fost subminat de lovitura de stat din 23 august 1944 de către Mihai I. A urmat un guvern provizoriu, care a readus în vigoare Constituția din 1923 cu unele rezerve. În timp ce menținea sistemul monarhic, Consiliul de Miniștri a fost transformat în organul suprem al statului, care a concentrat toate puterile în sine.

Apariția influenței Partidului Comunist Român l-a determinat pe monarh să abdice la 30 decembrie 1947, în timp ce în aceeași zi a fost proclamată întemeierea Republicii Populare România. În era comunistă, Consiliul de Miniștri a fost numit și controlat de Parlamentul cu o singură cameră a republicii, Marea Adunare Națională. Instituțiile au fost un mijloc de exprimare pentru Partidul Comunist Român până la revoluția din 1989, care a răsturnat regimul lui Nicolae Ceaușescu și a inițiat reforme democratice.

În 1989, corpul provizoriu al puterii, Consiliul Frontului Salvării Naționale, a emis mai multe acte semi-constituționale și și-a arogat dreptul de a numi și aproba guvernul. În urma alegerilor din 1990, Petre Roman a prezidat primul guvern al erei democratice, care a fost desemnat de președintele provizoriu al României și aprobat prin vot de către adunarea constitutivă. Previziunile privind numirea și învestirea parlamentară au fost preluate și de Constituția din 1991.

Legea 37 din 1990 a redefinit Guvernul ca „organul central al puterii executive care exercită administrația publică pe întreg teritoriul național”. În deceniile care au urmat intrării în vigoare a noului text constituțional, partajarea unei părți a puterii executive cu președintele României a fost sursa mai multor conflicte între prim-miniștri și șefii de stat, care au avut repercusiuni asupra eficiența instituțiilor. Un alt fenomen care s-a dezvoltat în era democratică a fost cel al descentralizării, cu transferul de competențe și resurse către autoritățile locale sau alte agenții guvernamentale. După 2000, nu mai puțin de treizeci de agenții noi au fost create subordonate ministerelor.

Descriere

Funcții

„Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.”
(Art. 102 din Constituția României)

Rolul guvernului este de a asigura funcționarea și dezvoltarea sistemului economic și social al statului. Cabinetul acționează pentru punerea în aplicare a programului guvernamental prezentat camerelor și aprobat de Parlament. Programul Guvernului este documentul care definește obiectivele pe care executivul intenționează să le atingă pe durata mandatului.

Guvernul are puterea de a anula actele administrative emise de entități în subordinea sa, precum și pe cele ale prefecților.

Ședințe

Ședințele Guvernului sunt convocate și prezidate de prim-ministru. Fac excepție cazurile prevăzute de Constituție, la care președintele României participă. Șeful statului poate participa la sesiunile guvernamentale privind problemele de interes național și privind politica externă, apărarea și ordinea publică. În alte chestiuni, el poate participa numai la cererea primului-ministru.

Cabinetul se întrunește săptămânal pentru a discuta aspecte de politică internă și externă sau aspecte generale ale administrației publice. Agenda de lucru a Guvernului este alcătuită din două părți, iar printre puncte include elaborarea proiectelor de legi, rapoarte, note, memorandumuri, poziții, politici, circulare și alte documente.

Procesul decizional prin care Guvernul adoptă proiecte de politici publice sau acte de reglementare se desfășoară în două etape, care constau într-o ședință preliminară în care miniștrii stabilesc măsurile de coordonare și consiliere și într-o sesiune a Guvernului pentru aprobarea sau respingerea lor.

Controlul parlamentar

Guvernul este responsabil politic în fața Parlamentului, care, pe lângă faptul că are puterea de a acorda și retrage încrederea membrilor din executiv, este principalul său organ de control.

Camerele, practic, pot recurge la întrebări și interpelări adresate membrilor Guvernului pentru a obține clarificări sau explicații. Deputații și senatorii au dreptul să solicite informații sau documente de la membrii executivului și aceștia au obligația de a le transmite prin intermedierea președinților celor două camere.

Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului și, la cererea expresă a camerelor, prezența lor în cameră este obligatorie.

Acte ale Guvernului

Guvernul adoptă două tipuri de legislație:

• Hotărâri: Acestea sunt emise pentru a reglementa dispozițiile necesare pentru aplicarea legilor.
• Ordonanțe – Ei pot fi:
  • Ordonanțele simple: sunt emise pe baza legilor speciale adoptate de Parlament, care delegă Guvernul să legifereze pe domenii specifice într-o anumită perioadă de timp. Dacă se specifică, ordonanțele guvernamentale pot fi supuse unei aprobări ulterioare de către Parlament după adoptare.
  • Ordonanțe de urgență: emise numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Acestea intră în vigoare imediat după transmiterea către Parlament, care acționează într-o procedură urgentă pentru dezbatere și vot, chiar dacă ordonanța a fost deja publicată în Monitorul Oficial. Pentru adoptare, acestea sunt echivalate cu legile organice și necesită votul majorității numărului total de membri ai fiecărei camere.

Atât ordonanțele simple pentru care este necesară aprobarea parlamentară înainte de intrarea lor în vigoare, cât și ordonanțele de urgență care sunt dezbătute după adoptarea lor, sunt ratificate de Parlament prin lege. Dacă înainte de audierea parlamentară ordonanțele au produs efecte juridice, camerele adoptă și măsurile necesare pentru reglementarea lor.

Deciziile și ordonanțele pot fi adoptate în prezența majorității membrilor guvernului. Dacă nu există consens, decizia finală este luată de premier.

Actele guvernamentale sunt semnate de prim-ministru și de miniștri care, după domeniul de competență, au obligația să le aplice.

Numirea și mandatul

Președintele României numește candidatul la funcția de prim-ministru, după consultarea partidului care deține majoritatea absolută în Parlament sau a delegațiilor tuturor partidelor parlamentare dacă nu există o situație de majoritate politică. În termen de zece zile de la numire, candidatul la funcția de prim-ministru solicită Parlamentului în sesiune comună să aprobe programul său guvernamental și lista de miniștri pe care a ales-o. Este necesar votul favorabil al majorității deputaților și senatorilor.

Art. 89 din textul constituțional prevede că în cazul în care niciun prim-ministru desemnat nu reușește să obțină un vot de investitură parlamentară în decurs de șaizeci de zile, numărate de la primul vot de respingere, președintele României are dreptul de a dizolva camerele, după ce a ascultat avizul președinții Camerei Deputaților și Senatului și ai liderilor grupurilor parlamentare. Deoarece aceasta nu este o obligație, după șaizeci de zile șeful statului poate decide, de asemenea, să prezinte Parlamentului propuneri suplimentare pentru rolul de premier. Pentru a activa art. 89, Parlamentul trebuie să fi respins cel puțin două propuneri de prim-ministru.

Membrii guvernului investiți de Parlament depun jurământul individual în fața președintelui României. Guvernul intră în funcție de la data jurământului.

Cetățenii români care se bucură de dreptul la vot, care nu au fost condamnați pentru infracțiuni și care nu se află într-o situație de incompatibilitate, pot fi numiți ca membri ai Guvernului. În temeiul art. 105 din Constituție, rolul de membru al Guvernului este incompatibil cu exercitarea funcțiilor în societăți comerciale și cu orice altă funcție de autoritate publică, cu excepția celor de deputat sau senator. Identificarea altor situații de incompatibilitate este delegată legilor organice, cum ar fi Legea 161/2003.

Mandatul se încheie atunci când rezultatul alegerilor parlamentare ulterioare este validat, precum și în caz de demisie sau lipsă de încredere. Guvernul pică, de asemenea, în cazurile de pierdere a dreptului de vot, starea de incompatibilitate sau decesul primului ministru. Guvernul demisionar rămâne în funcție până când noul executiv va depune jurământul. În această perioadă el nu poate efectua decât actele necesare administrării obișnuite, nu poate emite ordonanțe sau iniția legi.

Revocarea membrilor individuali

Funcția de membru al Guvernului este terminată în urma demisiei, revocării, pierderii dreptului de vot, situațiilor de incompatibilitate sau deces.

Premierul îi propune președintelui României numirea și revocarea miniștrilor săi. În cazul în care propunerile de remaniere formulate de premier modifică structura guvernului sau componența politică a acestuia, el este obligat să se prezinte în Parlament, pentru încredere.

Președintele României și Parlamentul sunt singurele organisme autorizate să solicite inițierea unei proceduri penale împotriva membrilor Guvernului pentru fapte comise în exercitarea funcției ministeriale. În acest caz, președintele României poate dispune și suspendarea miniștrilor anchetați. Instanța competentă este cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea 115 din 28 iunie 1999 precizează cazurile în care membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârșite în exercitarea funcțiilor lor, stabilind sancțiunile și procedurile.

În cazul în care o funcție ministerială este vacantă sau titularul nu poate să o exercite temporar, aceasta poate fi deținută ad interim pentru o perioadă maximă de 45 de zile, până când este indicat un nou membru. Propunerea este făcută de prim-ministru și nominalizarea finalizată de președintele României. Prevederile privind perioada interimară se aplică și primului ministru. În acest caz, premierul interimar este desemnat de președinte, care pentru acest rol indică temporar pe unul dintre ceilalți miniștri aparținând echipei guvernamentale, până la desemnarea unui titular responsabil cu formarea noului guvern. Președintele României nu poate demite primul-ministru, care răspunde politic doar în fața Parlamentului.

Neîncrederea

Moțiunile de cenzură reprezintă procedura prin care Parlamentul poate revoca încrederea acordată guvernului și se adoptă cu votul majorității numărului total de deputați și senatori. Ele pot fi propuse de cel puțin un sfert din numărul total al parlamentarilor. Moțiunea este dezbătută în sesiune comună la trei zile de la prezentare. Dacă este aprobată, guvernul este obligat să demisioneze. Dacă sunt respinse, semnatarii moțiunii nu pot prezenta alta în cadrul aceleiași sesiuni parlamentare, cu excepția cazului în care Guvernul solicită încrederea într-un program, declarație sau lege.

Procesul prin care Guvernul solicită încrederea (angajarea răspunderii Guvernului) este descris de art. 114 din Constituție. În acest fel, executivul solicită Parlamentului să accepte propriul său program, declarație sau proiect de lege. De la data inițierii procedurii de către Guvern, deputații și senatorii au la dispoziție trei zile pentru a prezenta o moțiune de încredere, care este dezbătută și votată în sesiune comună. În cazul în care nu este prezentată nicio moțiune sau moțiunea este respinsă, proiectul Guvernului este considerat adoptat. Președintele României are dreptul să ceară revizuirea legii. În acest caz, dezbaterea parlamentară are loc într-o sesiune comună.

Compoziţie

Guvernul este format din primul ministru și miniștrii săi. Alte personalități pot fi, de asemenea, membri ai cabinetului, în acest caz viceprim-miniștri, miniștri de stat și miniștri cu delegație, care au sarcini speciale încredințate de prim-ministru și sunt incluși în lista membrilor guvernului prezentată Parlamentului pentru votul de investitură. În cadrul ministerelor și al aparatului guvernamental, sunt avute în vedere și titlurile de secretar și subsecretar de stat, care îndeplinesc funcții manageriale delegate.

Prim-ministru

Primul ministru îndrumă și reprezintă Guvernul în relațiile cu alte instituții și este responsabil de coordonarea activităților membrilor săi, respectând puterile acestora. Are posibilitatea de a numi și revoca secretarul general al guvernului, secretarii și subsecretarii de stat și alți membri care fac parte din aparatul guvernamental, cu excepția miniștrilor.

El deține rolul de vicepreședinte al Consiliului Suprem de Apărare.

Este responsabil pentru transmiterea rapoartelor și declarațiilor privind politica guvernului către Camera Deputaților și Senat. În locul său pentru a răspunde la întrebări parlamentare și interpelări, el poate indica un alt membru al guvernului.

Miniștri

Ministerele sunt organizate subordonat Guvernului. Legea 90/2001 le definește ca organisme specializate ale administrației publice centrale care desfășoară politici guvernamentale în domeniile lor de activitate. Crearea sau suprimarea ministerelor poate fi solicitată de prim-ministru prin restructurarea guvernului. Alte organisme specializate și agenții dependente de ministere pot fi înființate după obținerea avizului Curții de Conturi.

Fiecare minister este condus de un ministru care are propriul cabinet și care își reprezintă propriul minister în relațiile cu alte instituții publice, cetățeni și autorități judiciare. Un ministru poate fi asistat de unul sau mai mulți secretari de stat, care își exercită puterile delegate. Miniștrii au sarcina de a organiza, coordona și verifica aplicarea corectă a legilor și a actelor emise de guvern. Celelalte responsabilități ale acestora includ elaborarea proiectelor de lege, implementarea strategiei guvernamentale în domeniul lor de activitate respectiv, și negocierea acordurilor internaționale în limitele domeniului lor de competență.

În cadrul guvernului, premierul poate indica unii miniștri cu titlul de „ministru de stat”. Rolul acestora, sub supravegherea directă a prim-ministrului, este de a coordona acțiunile necesare pentru realizarea obiectivelor unui domeniu specific de activitate al programului guvernamental. Din acest motiv, ei colaborează cu alte ministere, care sunt responsabile pentru implementarea programului în domeniile lor respective. O altă tipologie este cea a ministrului delegat care, chiar fără a fi șeful unei structuri cu rang ministerial, este responsabil pentru sarcinile speciale încredințate direct de prim-ministru. Premierul are, de asemenea, opțiunea de a numi miniștri fără portofolii.

Aparate guvernamentale

Pentru a-și îndeplini sarcinile, Guvernul are un număr de birouri sub controlul său. Practic, Guvernul, în alternativa sa, poate înființa alte departamente cu atribuții specifice conduse de un secretar de stat.

Prefecturi

Pentru fiecare dintre cele 41 de județe ale României și pentru municipiul București, Guvernul este reprezentat local de un prefect. El este numit de Guvern și este responsabil la nivel administrativ-teritorial pentru aplicarea politicilor decretate de executiv.

Prefectul conduce serviciile publice descentralizate ale guvernului și exercită funcții de control asupra legalității actelor administrative emise de consiliile locale, primării, consiliile județene și președinții consiliilor județene. Prefectul poate face apel la justiția administrativă împotriva faptelor pe care le consideră ilegale. Nu există relații de subordonare între prefect și celelalte autorități administrative locale.

Traducere din Wikipedia