În telecomunicațiile militare, suportul electronic (ES) sau măsurile de sprijin electronic (ESM) adună informații prin „ascultarea” pasivă a radiațiilor electromagnetice de interes militar. Acestea reprezintă un aspect al războiului electronic care implică acțiuni întreprinse sub controlul direct al unui comandant operațional pentru a detecta, intercepta, identifica, localiza, înregistra și/sau analiza sursele de energie electromagnetică radiată în scopul recunoașterii imediate a amenințărilor (cum ar fi avertizarea că radarul de control al tirului s-a blocat pe un vehicul de luptă, navă sau aeronavă) sau planificare operațională pe termen lung.[1] Astfel, suportul electronic oferă o sursă de informații necesare pentru deciziile care implică protecție electronică (EP), atac electronic (EA), evitare, țintire și alte angajări tactice a forțelor. Datele electronice de suport pot fi utilizate pentru a produce informații despre semnale (SIGINT), informații despre comunicații (COMINT) și inteligență electronică (ELINT).
(RAF Menwith Hill, un mare site ECHELON din Regatul Unit și parte a Acordului de securitate Regatul Unit-SUA. Credit: Matt Crypto/Wikimedia Commons, Domeniu public)
Măsurile de sprijin electronic pot oferi (1) detectarea inițială sau cunoașterea sistemelor străine, (2) o bibliotecă de date tehnice și operaționale privind sistemele străine și (3) informații de luptă tactică în care se utilizează acea bibliotecă.[1] Platformele de colectare ESM pot rămâne electronic silențioase și pot detecta și analiza transmisiile RADAR dincolo de intervalul de detectare RADAR datorită puterii mai mari a impulsului electromagnetic transmis în raport cu un ecou reflectat al acelui impuls.[1] Receptoarele ESM aeropurtate din Statele Unite sunt desemnate în seria AN/ALR.[1]
Caracteristicile de dorit pentru echipamentele de supraveghere și colectare electromagnetică includ (1) capacitatea de spectru larg sau de lățime de bandă, deoarece frecvențele străine sunt inițial necunoscute, (2) interval dinamic larg deoarece puterea semnalului este inițial necunoscută, (3) trecere de bandă îngustă pentru a discrimina semnalul de interes de la alte radiații electromagnetice pe frecvențele apropiate și (4) măsurarea bună a unghiului de fugă pentru a localiza transmițătorul.[1] Spectrul de frecvență de interes variază de la 30 MHz la 50 GHz.[1] De obicei, sunt necesare mai multe receptoare pentru supravegherea întregului spectru,[1] dar receptoarele tactice pot fi funcționale într-un prag specific de putere a semnalului dintr-un interval de frecvență mai mic.
Referințe
- Polmar, Norman „The U. S. Navy Electronic Warfare (Part 1)” United States Naval Institute Proceedings October 1979 p.137
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns