Media politică este formată din comunicaţiile deţinute, reglementate, administrate sau influenţate de entităţi politice, în scopul propagării punctelor de vedere ale entităţii respective, sau entităţi economice în scopul influenţării unor decizii politice în favoarea lor. Un termen similar, media normativă, desemnează carateristicile tehnice şi sociale media în formarea deciziilor. Harold Innis şi mai târziu Marshall McLuhan au influenţat dezvoltarea acestei teorii.
Deşi este uşor de recunoscut un mediu politic într-un ziar, revistă sau canal TV oficiale care declară că aparţin unui grup, este dificil de identificat interesele politice şi imparţialitatea media atunci când aceasta nu îşi declară deschis opţiunile. Această influenţă nu este întotdeauna evidentă şi face ca telespectatorii sau cititorii să accepte ideile vehiculate prin media respectivă de cei care doresc să controleze comunicaţiile pentru influenţarea societăţii.
Există persoane care consideră că societăţile mari au nevoie în prezent să canalizeze comunicaţiile. În acest sens, media politică încearcă adesea să formeze, sau cel puţin să influenţeze opinia publică, un denominator comun pentru toţi membrii societăţii. Aceştia se găsesc pe un drum cu sens unic, adesea un drum greşit. Grecii au învăţat de la egiptenii din perioada faraonilor că există unele riscuri când media şi politica se coalizează, concemtrîndu-se într-o mână mult prea puernică. Aceasta implică un concept de medias ca putere, care este larg dar nu unanim acceptat. Oponenţii acestui concept spun că simplul fapt de comunicare media nu duce la schimbări directe ale opiniei publice, dacă aceasta nu este percepută de cititori şi telespectatori ca o putere imparţială.
Lasă un răspuns