A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fii; cei doi mai mari erau educați și luminați, dar cel mai mic vorbea foarte puțin părea cam prostănac, astfel încât era peste tot cunoscut drept Nătângul.
Când regele a îmbătrânit și i-au slăbit puterile, simțind că i se apropie sfârșitul, a dorit să lase coroana unuia dintre cei trei fii ai săi, dar nu se putea decide cui. Atunci a hotărât că aceștia ar trebui să călătorească, și cel care ar putea obține cel mai splendid covor ar trebui să îi urmeze la tron când el va muri.
Neexistând niciun dezacord cu privire la drumul pe care ar trebui să meargă fiecare, regele i-a condus în curtea Palatului, și acolo a suflat pe rând în trei pene, spunând de fiecare dată câte unuia din fiii săi să urmeze drumul celor trei pene.
Una dintre pene a zburat spre est, o alta spre vest, dar cea de-a treia s-a ridicat spre cer, deși numai pe o scurtă distanță, înainte de a cădea pe pământ.
De aceea, un fiu a pornit către est, și al doilea spre vest, ambii făcând glume pe seama sărmanului Nătâng, care era obligat să rămână acolo unde căzuse pana lui. Atunci, Nătângul, așezându-se pe jos și simțindu-se cu adevărat nefericit după plecarea fraților lui, s-a uitat în jurul lui și a observat că aproape de locul în care se afla pana lui era o trapă. Ridicând-o, a văzut mai multe trepte, pe care a coborât. Jos se găsea o altă ușă, așa că el a ciocănit în ea, drept care a auzit o voce,
”Vino-aici, frumoasă fată,
Ușa s-o deschizi odată,
Un muritor tu vei vedea,
Din lumea de deasupra ta,
Să îl ajutăm de-ndată.”
Apoi ușa a fost deschisă și tânărul s-a găsit în fața unei mari broaște care stătea în centrul unui grup de broaște tinere. Marea broască i s-a adresat, întrebându-l ce voia.
Nătângul, deși surprins când a văzut broaștele și le-a auzit întrebându-l, fiind un om bun a răspuns politicos:
”Aș dori să obțin cel mai splendid covor din lume, mi-ar fi de mare ajutor acum.”
Broasca, cea care tocmai îi vorbise, chemă o broască mai tânără, spunându-i:
”Vino-aici, frumoasă fată,
Muritorului, de-ndată,
Să îi facem orice voie,
Dându-i tot ce-are nevoie.”
Imediat, broasca tânără a adus o cutie mare. Broasca cea bătrână a deschis-o, și a scos de acolo un covor splendid, atît de frumos încât cu siguranță nu putea fi produs nicăieri pe pămînt.
Luând-o și mulțumind recunoscător, Nătângul a urcat treptele și a ajuns din nou în curtea Palatului.
Cei doi frați mai mari, considerând că cel mai tânăr era atât de prost încât nu avea niciun rost să încerce să obțină tronul, pentru că nu credeau că va găsi ceva, discutaseră între ei:
”Nu este cazul să ne deranjăm prea mult în căutarea covorului!” așa că au luat de pe umerii primului țăran peste care au dat un șal din pânză aspră, și pe acesta l-au dus tatălui lor.
În același timp, Nătângul a apărut cu covorul său frumos, pe care l-a prezentat regelui, care a fost foarte surprins și a spus:
”De drept tronul ar trebui să îl cedez celui mai mic fiu al meu.”
Dar când cei doi frați au auzit acest lucru, nu l-au lăsat în pace pe bătrânul rege,
”Cum este posibil ca Nătângul, care nu este deloc înțelept, să ajungă să administreze afacerile unui important regat? Pune altă criteriu, te implorăm!”
”Ei bine,” a fost de acord tatăl lor, ”cel care îmi va aduce inelul cel mai frumos va ajunge pe tronul meu,” și, din nou, și-a adunat fiii în fața Palatului. Apoi, din nou, a suflat trei pene în aer pentru a indica direcția pe care ar trebui să o urmeze fiecare; după care cei doi fii mai mari au plecat spre est și spre vest, dar pana Nătângului a zburat drept în sus după care a căzut aproape de trapă. Atunci, cel mai tânăr fiu a coborât treptele ca și mai înainte și, după ce s-a întâlnit cu marea broască, a vorbit cu ea și i-a spus ce dorea. Atunci, a fost adusă cutia cea mare, iar din ea broasca i-a dat un inel care avea o lucrare atît de rafinată că niciun aurar nu ar fi putut să o egaleze.
Între timp, cei doi frați mai mari s-au distrat de ideea că Nătângul căuta un inel, și s-au hotărât să nu își facă probleme degeaba.
Astfel încât, găsind un inel de fier vechi de la un harnașament, l-au dus pe acesta regelui. Nătângul ajunsese acolo înaintea lor cu inelul său valoros și, imediat după ce l-a arătat, tatăl lor a declarat că pe bună dreptate regatul ar trebui să fie al lui.
Cu toate acestea, cei doi fii mai mari îl băteau la cap pe bietul rege să îi pună încă o dată la încercare, înainte de a decide cui îi lasă regatul, iar regele, dându-se bătut, a anunțat că cel care va aduce cea mai frumoasă femeie ar trebui să moștenească coroana.
Atunci Nătângul coborî din nou la broasca cea mare și îi spuse că dorea să găsească cea mai frumoasă femeie în viață.
”Cea mai frumoasă femeie nu este întotdeauna la îndemână”, i-a spus broasca, ”totuși, o vei avea.”
Apoi îi dădu o ridiche scobită la care erau atașați șase șoareci mici. Tânărul privea disperat la această jucărioară, pentru că nu prea semăna cu ceea ce căuta el.
”Ce pot face cu asta?” a întrebat el.
”Este suficient să pui în ea una din broaștele mele cele tinere”, a răspuns marea broască, ”și apoi poți decide cum să o utilizezi”.
Din broaștele tinere din jurul bătrânei broaște, tânărul alese una la întâmplare și o așeză în scobitura ridichei, dar abia termină treaba asta când apăru schimbarea cea mai uluitoare, pentru că broasca se transformă într-o fată frumoasă, minunată, ridichea deveni o caleașcă elegantă, iar șase șoareci se transformară în șase cai frumosi. Tânărul sărută fecioara și plecă să o aducă la rege.
Nu după mult timp cei doi frați au sosit și ei.
La fel ca cele două dăți anterioare, nu au luat în serios încercarea, astfel încât au luat primele femei țărănci pe care le-au întâlnit.
După ce le-a privit pe cele trei, regele a spus: ”Fără îndoială, la moartea mea împărăția va fi a nătângului.”
Din nou, frații și-au exprimat cu voce tare nemulțumirea și nu i-au dat pace regelui, declarând:
”Este imposibil să acceptăm ca Nătângul să devină conducător al regatului” și au insistat ca femeilor să li se ceară să treacă printr-un cerc suspendat de tavan în centrul sălii, gândindu-se în sinea lor: ”Acum, cu siguranță țărăncile noastre vor fi cele mai bune, sunt active și muncitoare, iar această domniță fragilă va muri dacă sare.”
Din nou, regele a acceptat, iar țărăncile au sărit primele.
Ele au reușit să sară prin cercuri, într-adevăr, dar atît de tare au căzut că și-au rupt brațele și picioarele.
După care, frumoasa domniță pe care Nătângul o adusese acasă, a sărit la fel de ușor ca o căprioară, și asta a pus capăt tuturor disputelor.
Astfel încât coroana a revenit Nătângului, care a trăit mult timp și a condus poporul său cu calm și dreptate.
Lasă un răspuns