Plaţia

Dacă bunul meu prieten plat şi-ar fi păstrat vigoarea minții de care s-a bucurat când a început să compună aceste memorii, nu aş mai fi fost nevoit acum să-l reprezint în această prefață, în care el dorește, în primul rând, să mulţumească cititorilor și criticilor săi din Spaţia, de a căror apreciere se bucură cu celeritate neașteptată, solicitând a doua ediție a operei sale. În al doilea rând, pentru a-mi cer scuze pentru anumite erori și greșeli de tipar (pentru care, cu toate acestea, el nu este pe deplin răspunzător). Şi în al treilea rând, pentru a explica una sau două concepții greșite. Dar el nu mai e Pătratul care a fost odată. Anii de închisoare, şi problemele încă şi mai grele de neîncredere generală și bătaie de joc, s-au combinat cu decăderea naturală datorată bătrâneții, ștergând din mintea lui multe din gândurile și noțiunile învăţate, și multe, de asemenea, din cunoştinţele pe care le-a dobândit în timpul scurtei sale șederi în Spaţia. Astfel încât m-a rugat să răspund eu în numele lui la două obiecții speciale, una de natură intelectuală şi cealaltă de natură morală.

Prima obiecție este că un plat care vede o Linie, vede ceva care trebuie să fie pentru ochi atât GROS cât şi LUNG (altfel nu ar fi vizibil, în cazul în care nu ar avea grosime); și, prin urmare, el ar trebui (este demonstrat) să observe faptul că conaționalii săi nu sunt doar lungi şi largi, dar şi (deși, fără îndoială, într-o foarte mică măsură) că au GROSIME sau ÎNĂLŢIME. Această obiecție este plauzibilă, și, la spaţi, aproape de netăgăduit, astfel încât, mărturisesc, atunci când am auzit pentru prima dată, nu am știut ce să răspund. Dar răspunsul săracului meu vechi prieten mi se pare complet pentru a fi de acord cu el.

„Recunosc”, a spus el – când am menționat această obiecţie – „Recunosc adevărul faptelor tale critice, dar eu neg concluziile. Este adevărat că avem într-adevăr în Plaţia o a treia dimensiune nerecunoscută denumită „înălțime”, la fel cum este de asemenea adevărat că şi voi aveți cu adevărat în Spaţia o a patra dimensiune nerecunoscută, fără nume în prezent, dar căreia voi îi spuneţi „extra-înălțime”. Dar noi nu putem lua la cunoștință de „înălțimea” noastră mai mult decât puteţi face voi în legătură cu „extra-înălțimea”. Chiar şi eu – care am fost în Spaţia, și am avut privilegiul de a înțelege timp de douăzeci și patru de ore sensul „înălţimii’ – tot nu pot înțelege nici acum, şi nici nu îl pot reprezenta prin vedere sau prin orice proces raţional. Pot doar să înțeleg prin credință.

„Motivul este evident Dimensiunea presupune direcție, presupune măsurare, implică mai mult și mai puțin. Acum, toate liniile noastre sunt LA FEL DE şi INFINITEZIMAL de groase (sau înalte, dacă aşa îţi place). Prin urmare, nu există nimic în ele care să conducă mintea noastră la ideea acelei Dimensiuni. Niciun „fin micrometru’ – aşa cum s-a sugerat de unul din prea pripiţii critici spaţi – nu ne-ar ajuta cu nimic, pentru că noi nu am şti CE SĂ MĂSURĂM, ŞI NICI ÎN CE DIRECŢIE. Când noi vedem o linie, vedem ceva care este lung și LUMINEAZĂ; LUMINOZITATEA, ca şi lungimea, este necesară existenței unei linii. Dacă luminozitatea dispare, linia se stinge. Prin urmare, toți prietenii mei plaţi – atunci când vorbesc cu ei despre Dimensiunea nerecunoscută care este oarecum vizibilă într-o Linie – zic, „Ah, vrei să spui LUMINOZITATE ‘: și când eu răspund, „Nu, vreau să spun o dimensiune reală”, ei replică pe loc, „atunci măsoar-o, sau spune-ne în ce direcție se extinde”, iar acest lucru mă reduce la tăcere, pentru că nu o pot face. Chiar ieri, când Cercul Şef (cu alte cuvinte, Marele nostru Preot) a venit să inspecteze închisoarea de stat și m-a onorat cu a şaptea vizită a sa anuală, și atunci când pentru a șaptea oară m-a întrebat, „Am fost mai bine?” Am încercat să îi demonstrez că el avea „înălţime”, la fel cum are lungime şi lăţime, deşi nu o vede, ştii care a fost răspunsul lui? „Tu spui că eu am „înălţime”? Măsoară-mi „înălţime” și te voi crede.” Ce puteam să fac? Cum aș fi putut răsounde provocării lui? Am fost făcut praf, iar el a ieşit triumfător din cameră.

„Are acest lucru încă ţi se pare ciudat? Atunci pune-te într-o poziție similară. Să presupunem că o persoană din a patra dimensiune te vizitează din condescendenţă, şi spune,” Ori de câte ori deschizi ochii, vei vedea un Plan (care are două Dimensiuni) și DEDUCI că este un solid (care are trei dimensiuni), dar în realitate vei vedea şi (daca nu o vei recunoaşte) o a patra dimensiune, care nu este culoarea, nici strălucire, nici nimic de acest fel, ci o Dimensiune adevărată, deși nu îşi pot arăta ţie direcția sa, şi nici nu o poți, eventual, măsura.” Ce-ai spune unui astfel de vizitator? Nu l-ai închide? Ei bine, asta este soarta mea: şi este la fel de firesc pentru noi plaţii să închidem un Pătrat care vorbeşte de a treia dimensiune, așa cum este pentru voi spaţii să închideţi un Cub vorbeşte de a patra dimensiune. Vai, cât de puternică e asemănarea tuturor care trăiesc orbeşte persecutând umanitatea în toate dimensiunile: Puncte, Linii, Pătrate, Cuburi!, Extra-Cuburi – toți suntem răspunzători pentru aceleași erori, toţi la fel de sclavi a prejudecăților noastre dimensionale respective, aşa cum a grăit unul dintre poeții voștri spaţieni –

‘O atingere a Naturii face ca toate lumile să smene între ele’.”

[Notă: Autorul dorește să adaug că concepția greșită a unora dintre criticii săi pe această temă l-a determinat să introducă în dialogul său cu Sfera anumite observații care au un impact asupra problemei în cauză, și pe care a omis-o anterior considerând-o ca fiind plictisitoare și inutilă.]

În acest punct argumentele Pătratului mi se păreau inatacabile. Aș vrea să pot spune că răspunsul său la a doua obiecțiune (morală) a fost la fel de clar și convingător. S-ar fi obiectat că este misogin; și cum această obiecție ar fi fost vehement apelată de cei pe care Natura i-a trecut în jumătatea ceva mai mare a rasei spaţiene, aș dori să o elimin, în măsura în care o pot face corect. Dar Pătratul este atât de neobișnuit cu utilizarea terminologiei moralei spaţiene că ar însemna să îi fac o nedreptate dacă ar fi să transcriu literalmente apărarea sa împotriva acestei acuze. Acţionând, prin urmare, în calitate de interpret al său, am aflat că, pe perioada închisoarei de șapte ani, el şi-a modificat propriile opinii personale, atât în ceea ce privește Femeile cât și în ceea ce privește Isoscelele sau Clasele de Jos. Personal, el înclină acum să dea dreptate Sferei că Liniile Drepte sunt în multe privințe importante superioare Cercurilor. Dar, scriind ca Istoric, el s-a identificat pe sine însuși (poate prea strâns) cu opiniile adoptate în general de Plaţia, și (așa cum a fost informat) chiar de către istoricii din Spaţia, în ale căror pagini (până foarte recent) destinele femeilor și ale maselor de oameni au fost rareori considerate demne de menţionat şi niciodată supuse unei analize atente.

Într-un pasaj și mai obscure, el dorește acum să dezavueze tendințele Circulare sau aristocratice cu care unii critici l-au creditat în mod natural. În timp ce face dreptate puterii intelectuale cu care câteva Cercuri au menținut timp de mai multe generaţii supremația peste mulțimile imense ale concetățenilor lor, el crede că faptele din Plaţia, vorbind de la sine, fără comentarii din partea sa, spun că Revoluţiile nu pot fi întotdeauna suprimate prin violenţă, și că Natura, condamnînd Cercurile la infecunditate, le-a condamnat la eşecul final – „și aici”, spune el, „eu văd o împlinire a marii Legi a tuturor lumilor, că în timp ce înțelepciunea Omului crede că acţionează asupra unui lucru, înțelepciunea Naturii o constrânge să funcționeze asupra altuia, un lucru foarte diferit şi mult mai bun.” În rest, el îl imploră cititorii săi să nu presupună că fiecare minut din viața de zi cu zi a Spaţiei trebuie să corespundă nevoilor unui alt minut în Spaţia; și totuși el speră că, luată în ansamblu, opera sa poate dovedi sugestivă, precum și amuzantă, acelor spaţieni cu minte moderată și modestă – care vorbesc de ceea ce este de cea mai mare importanță, dar care se afla dincolo de experiența lor -, care se feresc să spună pe de o parte, „Acest lucru nu poate fi niciodată adevărat”, iar pe de altă parte, „Trebuie să fie exact aşa, și noi știm totul despre el.”

După o carte de Edwin A. Abbott

(VA CONTINUA)