Indiferent de puterea forței de convergență a veniturilor, datorată în speciale partajării cunoașterii și abilităților, ea va fi în mod natural depăsșită de forța de divergență (polarizare) a veniturilor. O cauză poate fi lipsa investițiilor necesare, dar și politicile educaționale greșite (voit sau nu), limitarea accesului la formare și la dobândirea de competențe adecvate, și funcționarea necorespunzătoare a instituțiilor asociate.
Forțele de divergență pot învinge chiar și într-o lume în care există o investiție adecvată în competențe și unde sunt îndeplinite toate condițiile de „eficiență a pieței”. În primul rând, persoanele cu salarii de top se pot separa rapid și profund de restul salariaților. Mai important, există o serie de forțe de divergență asociate cu procesul de acumulare și de concentrare a bogăției atunci când creșterea este slabă, iar randamentul capitalului este ridicat. Acest al doilea proces este potențial mai destabilizator decât primul, și reprezintă principala amenințare pentru o distribuție egală a bogăției pe termen lung.
În Statele Unite ale Americii, în perioada 1910-2010, cota-parte din decila de top din venitul național al SUA a scăzut de la 45-50 la sută în deceniile 1910-1920 la mai putin de 35 la sută în 1950, apoi a crescut de la mai puțin de 35 la sută în 1970 la 45-50 la sută în deceniile 2000-2010.
În Europa, averea privată agregată a fost a fost de aproximativ șase până la șapte ani din venitul național în Europa în 1910, între doi și trei ani în 1950, și între patru și șase ani, în 2010.
Ambele evoluții ilustrează „curbe în formă de U”, adică o perioadă de scădere a inegalității, urmată de una de creștere a inegalității. Dar realitățile din cele două evoluții nu sunt similare. Fenomenele care stau la baza diferitelor curbe sunt destul de diferite și implică procese economice, sociale și politice distincte. Este posibil ca cele două forțe de divergență să se suprapună în cele din urmă în secolul 21. Acest lucru sa întâmplat deja într-o oarecare măsură, și poate deveni încă un fenomen global, ceea ce ar putea duce la niveluri de inegalitate nemaivăzute până acum, și la structuri de inegalitate radical diferite de cele actuale.
Aceste modele evolutive reflectă două fenomene de bază distincte.
În SUA se observă o creștere rapidă a inegalității în anii 1980, până în anul 2000 s-a revenit la un nivel de ordinul 45-50 la sută din venitul național. Amploarea schimbării este impresionantă. Această creștere spectaculoasă a inegalității reflectă în mare măsură o explozie fără precedent a veniturilor foarte ridicate din muncă, o separare veritabilă a managerilor de top ai firmelor mari de restul populației. O explicație posibilă a acestui fapt este că abilitățile și productivitatea acestor manageri de top a crescut brusc în raport cu cele ale altor lucrători. O altă explicație, mai plauzibil și mult mai consistentă în raport cu dovezile, este faptul că acești manageri de top au puterea de a-și stabili propria lor remunerație, în unele cazuri fără limită, și în multe cazuri fără nicio relaționare clară legată de productivitatea individuală a acestora, care, în orice caz, este foarte dificil de estimat într-o organizație mare.
Lasă un răspuns