Datoriile guvernamentale ale ţărilor sărace sunt un instrument eficient de control. Acestea asigură accesul la materii prime, valorile naţionale şi infrastructura ţărilor îndatorate pentru ţările dezvoltate, în cele mai ieftine condiții posibile. Zeci de țări trebuie să concureze pentru diminuarea piețelor lor de export, putnd exporta numai o gamă limitată de produse, din cauza protecționismului ţărilor dezvoltate și lipsei banilor pentru a investi în diversificarea economică. Rezultă o saturație a pieței reducând veniturile exportatorilor la un nivel minim. FMI nu pare să înțeleagă că investițiile într-o … populaţie sănătoasă, bine hrănită, şi alfabetizată … este alegerea economică cea mai inteligentă pe care o țară o poate face.
– Susan George, O soartă mai rea decât datoria, (New York: Grove Weidenfeld, 1990)
Multe națiuni în curs de dezvoltare sunt îndatorate și sărăcite în parte din cauza politicilor instituțiilor financiare internaționale, cum ar fi Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială.
Programele acestor instituţii au fost puternic criticate pentru sărăcirea poluaţiilor acolo unde sunt aplicate. În plus, pentru dezvoltarea țărilor din lumea a treia, s-a creat o dependență crescută de națiunile bogate. Aceasta, în ciuda afirmaţiilor FMI și Băncii Mondiale că prpgramele lor vor ajuta la reduce sărăciei.
În urma unei ideologii cunoscut sub numele de neoliberalism, și răspândită de instituţii financiare similare, cunoscută sub numele de „Consensul de la Washington”, au fost impuse politici de ajustare structurală pentru a se asigura de rambursarea datoriilor și restructurarea economică. Dar, în realitate s-a cerut țărilor sărace să-şi reducă cheltuielile cu sănătatea, educația și dezvoltarea, făcându-se o prioritate din rambursarea datoriilor și a altor politici economice favorizante pentru ţările dezvoltate.Practic, FMI și Banca Mondială au cerut țărilor sărace să reducă nivelul de trai al populaţiei.
Lasă un răspuns