Poliapa este o formă ipotetică polimerizată de apă, care a fost subiectul multor controverse ştiinţifice la sfârșitul anilor 1960. Până în 1969 presa populară avorbit stârnind temeri despre problema poliapei în Statele Unite ale Americii.
Discuţiile în presă au adus cu sine o atenție sporită din partea lumii științifice și ăn 1970 au apărut dubii cu privire la autenticitatea poliapei. Prin 1973 s.a constatat a fi o problemă iluzorie, fiind vorba doar de apă contaminată cu compuși organici obişnuiţi.
Astăzi, poliapa este cel mai bine cunoscută ca un exemplu din știința patologică.
Fizicianul sovietic Nikolai Fedyakin, care lucrează la un mic laborator de cercetare guvernamental în Kostroma, Rusia, a efectuat măsurători pe proprietățile apei care au fost condensate în, sau în mod repetat forțate prin intermediul tuburilor de cuarț capilare înguste. Unele dintre aceste experimente au dus la ceea ce a fost aparent era o nouă formă de apă cu un punct de fierbere mai mare, punctul de îngheţare mai mic, și vâscozitate mult mai mare decât apa obișnuită, aproape de cea a unui sirop.
Boris Derjaguin, director al laboratorului de fizica suprafeţelor la Institutul de Chimie Fizică de la Moscova, a auzit de experimentele lui Fedyakin. El a îmbunătățit metoda de a produce noua apă și, deși încă produce cantități foarte mici din acest material misterios, el a procedat mult mai rapid decât Fedyakin. Investigațiile proprietăților materialului au arătat un punct de îngheț suficient de mic de -40 ° C sau mai puțin, un punct de fierbere de 150 ° C sau mai mare, o densitate de cca. 1,1-1,2 g/cm, și o expansiune în creştere cu creșterea temperaturii. Rezultatele au fost publicate în reviste științifice sovietice, iar rezumate scurte au fost publicate în Chemical Abstracts în limba engleză, dar oamenii de ştiinţă occidentali nu au luat act de acele lucrări.
În 1966, Derjaguin a călătorit în Anglia pentru „Discuțiile Societății Faraday” în Nottingham. Acolo el a prezentat lucrarea din nou, și de data aceasta oamenii de știință englezi a luat act despre ceea ce el s-a referit ca fiind apa anormală. Oamenii de ştiinţă englezi au început şi ei cercetarea efectului și, prin 1968, a fost de asemenea studiată în Statele Unite.
Până în 1969 conceptul s-a extins în ziare și reviste. Armata Statelor Unite a început să se teamă de existenţa unui decalaj ştiinţific al Uniunii Sovietice privind poliapa.
A urmat o febră a cecetărilor științifice. Unii experimentatori au fost capabili să reproducă concluziile lui Derjaguin, în timp ce alţii au eșuat. Mai multe teorii au fost avansate pentru a explica fenomenul. Unii au propus ca aceasta ar fi cauza pentru creșterea rezistenței cablurilor telefonice trans-atlantice, în timp ce alții au prezis că, dacă poliapa ar intra în contact cu apa obișnuită, ar transforma apa în poliapă, conform unui scenariu apocaliptic a lui Kurt Vonnegut din romanul Leagănul pisicii. Prin anii 1970, poliapa a fost bine cunoscută în toată lumea.
În acest timp mai multe persoane au pus la îndoială autenticitatea a ceea ce a ajuns să fie cunoscută în Occident ca poliapă. Principala preocupare a fost contaminarea apei, dar ziarele au mers mai departe atenţionând asupra necesităţii de a evita acest lucru. Denis Rousseau și Sergio Porto de la Bell Labs au efectuat o analiză în spectru infraroșu care a arătat că poliapa era făcută în mare parte din clor și sodiu. Denis Rousseau s-a angajat să experimenteze cu propria lui transpiraţie dupa ce a jucat un meci de handbal la laborator, și a constatat că avea proprietăți identice. Apoi a publicat un document care sugerează că poliapa nu e nimic mai mult decât apă cu cantități mici de impurități biologice.
Un alt val de cercetare a urmat, de data aceasta mai bine controlat. Invariabil poliapa nu a mai putut fi reprodusă. Analiza chimică a constatat că probe de poliapă au fost contaminate cu alte substanțe (care explică schimbările în punctele de topire și fierbere), iar examinarea poliapei prin microscopie electronice a arătat că aceasta conținea, de asemenea, particule mici de diferite solide de la silice la fosfolipide, explicând astfel vâscozitatea mai mare.
Când experimentele care au produs poliapa au fost repetate cu vase din sticlă curățate, proprietățile anormale ale apei rezultate au dispărut, și chiar oamenii de ştiinţă care au inițial au avansat ideea poliapei au căzut de acord că aceasta nu există. Aceste cercetări au durat câțiva ani mai mult în Uniunea Sovietică, unde oamenii de ştiinţă încă se agăţau de ideea poliapei.
În luna august, 1973, Derjaguin și N.V. Churaev au publicat o scrisoare în revista Nature în care se scriau că, „aceste proprietăți [anormale] trebuie să fi fost atribuite impurităților, mai degrabă decât existenței moleculelor de apă polimerice.”
Denis Rousseau a folosit poliapa ca un exemplu clasic de știință patologică, iar de atunci a vorbit şi de alte exemple.
S-a sugerat că poiapa ar fi fost respinsă din motive teoretice. Legile termodinamicii au prezis că, din moment ce poliapa are punct de fierbere mai mare decât apa obișnuită, înseamnă că e mult mai stabilă, iar întreaga coloană de apă obișnuită ar fi transformată spontan în poliapă, în loc de doar o parte din ea. Richard Feynman a remarcat că, în cazul în care un astfel de material ar exista, atunci nu ar mai exista niciun animal care să aibă nevoie de mâncare. Animalele ar ingera doar apă și ar excreta poliapă, folosind energia eliberată în proces pentru a supraviețui.
Lasă un răspuns