Posthegemonia în studiile culturale

Posthegemonia sau post-hegemonia este o perioadă sau o situație în care nu se mai spune că hegemonia funcționează ca principiu organizator al unei ordini sociale naționale sau post-naționale sau al relațiilor dintre și între statele naționale în cadrul ordinii globale. Conceptul are semnificații diferite în domeniile teoriei politice, studiilor culturale și relațiilor internaționale.

În domeniul studiilor culturale, posthegemonia a fost dezvoltată ca un concept de către o serie de critici a căror activitate se implică și critică utilizarea teoriei hegemoniei culturale în scrierile lui Ernesto Laclau și în studiile subalterne. George Yúdice, în 1995, a fost unul dintre primii comentatori care a rezumat fundalul apariției acestui concept:

”Acumularea flexibilă, cultura consumatorului și „noua ordine mondială a informațiilor” sunt produse sau distribuite (facute să curgă) la nivel global, pentru a ocupa spațiul națiunii, dar nu mai sunt „motivate” de nicio legătură esențială cu un stat, așa cum este întruchipat, de exemplu, într-o formațiune „național-populară”. Motivațiile lor sunt atât infra- și supranaționale. Am putea spune că, din perspectiva prosceniului național, se menține o situație posthegemonică. Adică „soluția de compromis” pe care cultura a oferit-o lui Gramsci nu este acum una care ține de nivel național, ci de cel local și transnațional. În schimb, „cultura-ideologia consumerismului” servește la naturalizarea capitalismului global pretutindeni.”

Conceptul de posthegemonie este legat de ascensiunea „mulțimii” ca forță socială care, spre deosebire de „oameni”, nu poate fi captată de hegemonie, împreună cu rolurile afectului și ale habitusului în mecanismele de control și agenție socială. Posthegemonia și termenii ei aferenti sunt influențate de Gilles Deleuze și Félix Guattari, Pierre Bourdieu și Michael Hardt și Antonio Negri despre forțele supra și infra-naționale despre care se spune că au învechit formele național-populare de constrângere și consimțământ prin care, pentru Antonio Gramsci, hegemonia a structurat și a constituit societatea.

Trăsăturile posthegemoniei ca și concept corespund îndeaproape cu cele ale postmodernității. Astfel, teoria posthegemoniei susține că ideologia nu mai este o forță motrice politică în mecanismele de control social și că teoria modernistă a hegemoniei, care depinde de ideologie, de aceea nu mai reflectă cu acuratețe ordinea socială. Unii comentatori susțin, de asemenea, că istoria nu este, așa cum a descris-o Karl Marx, o luptă de clasă, ci mai degrabă o „luptă pentru a produce clasă”.

Conceptul de posthegemonie rezonează și cu munca teoreticienilor post-foucaultieni precum Giorgio Agamben. Nicholas Thoburn, bazându-se pe discuția lui Agamben despre „starea de excepție”, scrie că „poate, odată cu reformarea relației dintre drept și crizele și intervențiile politico-militare și economice care se instituie în starea de excepție, timpul hegemoniei a trecut.”

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)