În domeniul telecomunicațiilor, 4G este a patra generație de standarde de comunicații pentru telefoane mobile. Un standard 4G prevede acces mobil ultrarapid în bandă largă pe Internet pentru teleoanele mobile, de exemplu la laptopuri cu modemuri USB fără fir, la smartphone, precum și la alte dispozitive mobile.”, ” Aplicații posibile includ accesul web mobil modificat, telefonie IP, servicii de jocuri de noroc, televiziune mobilă de înaltă definiţie, conferințe video, și televiziune 3D. Recent, dispozitivele mobile cu Android și Windows au intrat în categoria 4G. Un avantaj de bază 4G este că poate, în orice moment al unei călătorii, să ofere o rată de transfer de date pe Internet mai mare decât orice servicii existente de telefonie mobilă (exclusiv conexiunile de bandă largă și Wi-Fi)
Sunt utilizate comercial două sisteme 4G: standardul mobil WiMAX (iniţial în Coreea de Sud, în 2006), precum și standardul Long Term Evolution (LTE), (folosit iniţial în Scandinavia din 2009). Există totuși dezbateri dacă aceste prime versiuni ar trebui să fie considerate ca 4G sau nu, conform definiției tehnice de mai jos.
În SUA, Sprint Nextel foloseşte rețele mobile WiMAX din 2008, iar MetroPCS a fost primul operator care a oferit servicii LTE în 2010. Modemuri fără fir USB au fost disponibile încă de la început, în timp ce smartphone-uri WiMAX au fost disponibile din 2010, iar smartphone-uri LTE din 2011. Echipamentele fabricate pentru continente diferite nu sunt întotdeauna compatibile, din cauza benzilor de frecvență diferite. WiMAX mobil, de ex., nu este în prezent disponibil pentru piata europeana.
În Australia, Telstra a lansat prima rețea naţională 4G (LTE) în septembrie 2011, afirmând că aceasta permite o viteză de 2-40Mbps, și a anunțat o extindere „agresivă” a acestei rețele în 2012.
În Noua Zeelandă rețeaua 4G va fi introdusă în decembrie 2013.
Ce este standardul 4G?
În martie 2008, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor – sectorul comunicațiilor publice radio (ITU-R) a specificat un set de cerințe pentru standardele 4G, numit specificaţia International Mobile Telecommunications Advanced (IMT-Advanced) , stabilind cerințe de vârf de viteză pentru serviciul 4G la 100 megabiți pe secundă (Mbit / s) pentru comunicații de mare mobilitate (cum ar fi de la trenuri și vehicule) și 1 gigabit pe secundă (Gbit / s) pentru comunicații cu mobilitate redusă (cum ar fi pietonii și utilizatorii staționari).
De la prima versiune, Mobile WiMAX și LTE permit o rata de biți de vârf mult mai mică de 1 Gbit / s, nu sunt pe deplin conforme cu IMT-Advanced, dar sunt de multe ori acceptate ca 4G de către furnizorii de servicii. La 6 decembrie 2010, ITU-R a recunoscut faptul că aceste două tehnologii, precum și alte tehnologii 3G – chiar dacă nu îndeplinesc cerințele IMT-Advanced, ar putea fi totuși considerate „4G”, cu condiția ca acestea să să fie considerate precursoarele versiunilor compatibile IMT-Advanced și „un grad substanțial de îmbunătățire a performanțelor și capacității în ceea ce privește sistemele inițiale din a treia generație implementate în prezent”.
Mobile WiMAX Versiunea 2 (de asemenea, cunoscută sub numele de WirelessMAN-Advanced sau 802.16m IEEE ””) si LTE Advanced (LTE-A) sunt versiuni compatibile IMT-Advanced, standardizate în primăvara anului 2011, promițând viteze de ordinul 1 Gbit / s. Serviciile sunt asteptate să fie lansate in 2013.
Spre deosebire de generațiile anterioare, un sistem 4G nu suportă servicii de telefonie tradiționale cu circuite comutate, dar suportă toate Protocoalele Internet (IP) de comunicare, precum telefonia IP. Spectrul tehnologiei radio utilizat în sistemele 3G este abandonat în toate sistemele 4G și se înlocuiește cu transmisia multi-transport OFDMA și alte scheme de echilibrare a domeniilor de frecvență (FDE), ceea ce face posibile rate de transfer foarte ridicate, în ciuda propagării radio multi-căi extinse (ecouri). Rata de biți de vârf este în continuare îmbunătățită prin matrice de antene inteligente pentru comunicații cu intrări şi ieşiri multiple (MIMO) .
Termenul „generație”, folosit pentru a denumi evoluțiile succesive ale rețelelor radio este, în general, arbitrară. Există mai multe interpretări ale acesteia, și nu există o definiție oficială în ciuda unui consens larg ITU-R. Din punctul de vedere al ITU-R, 4G este echivalentă cu IMT-Advanced, care are cerințe specifice de performanță. Dar, conform operatorilor, o generație de rețele implică utilizarea unei noi tehnologii necompatibile cu cea anterioară. Acest lucru, de obicei, presupune o investiție uriașă, cu o perioada de amortizare proprie, o strategie de marketing (dacă este cazul), precum și faze de implementare. Acestea pot varia între diferiţi operatori. Din punctul de vedere al utilizatorului final, contează doar performanța și costul. Se aşteaptă ca următoarea generație de rețele să se comportă mai bine și să fie mai ieftine decât generația anterioară, ceea ce nu e uşor de realizat. În timp ce o nouă generație de rețele se dezvoltă, reţeaua anterioară continuă să evolueze până la un punct în care prima versiune a noii generații o surclasează. În multe țări, rețelele GSM, UMTS și LTE coexistă încă. Astfel, este mult mai puțin ambiguu să se utilizeze numele de tehnologie / standard, eventual urmat de numărul versiunii sale, decât un număr arbitrar subiectiv de generație, care va fi contestat în permanenţă.
Prezentare
Nomenclatura de generații, în general, se referă la o schimbare în natura fundamentală a serviciului, necompatibilă cu tehnologia de transmisie anterioară, rate de transmisie de vârf mai mari, noi benzi de frecvență, lățime de bandă de frecvență mai mare, și o capacitate mai mare pentru multiple transferuri de date simultane (eficiență mai mare a sistemului spectral).
Noile generații de telefonie mobilă au apărut cam la fiecare zece ani de la prima reţea analogică în 1981 (1G), şi transmisiune digitală (2G) în 1992. Aceasta a fost urmată, în 2001, de 3G cu suport multimedia, transmiterea de spectru împrăștiat, și bitrate de vârf de cel puțin 200 kbit / s; în 2011/2012, standardul 4G se referă la toate Protocoalele Internet (IP ) cu comutare de pachete, care oferă acces ultrarapid de bandă largă (viteză de ordinul gigabiţilor).
Deşi UIT a adoptat recomandări privind tehnologiile care vor fi utilizate pentru comunicațiile globale viitoare, ea nu se ocupă în fapt de standardizare sau de dezvoltare, bazându-se pe activitatea altor organisme de standardizare, precum IEEE, WiMAX Forum și 3GPP.
La mijlocul anilor 1990, organizația de standardizare ITU-R a elaborat cerințele IMT-2000, ca un cadru pentru ceea ce ar trebui să fie considerate standardele sistemelor 3G, care necesită o rată de biți de vârf de 200 kbit / s. În 2008, ITU-R a elaborat cerințele IMT-Advanced (International Mobile Telecommunications Advanced) pentru sistemele 4G.
Cel mai rapid standard 3G în familia UMTS este standardul HSPA+, care este disponibil comercial din 2009 și oferă 28 Mbit / s downstream (22 Mbit / s upstream), fără MIMO, adică doar cu o antenă, iar în 2011 a crescut până la 42 Mbit / s downstream folosind fie DC-HSPA+ (utilizarea simultană a două transportatoare UMTS de 5 MHz) fie 2×2 MIMO. În teorie sunt posibile viteze de până la 672 Mbit / s, dar nu a fost implementat încă. Cel mai rap
id standard 3G în familia CDMA 2000 este EV-DO Rev B, care este disponibil din 2010 și oferă 15.67 Mbit / s upstream.
Imagine http://en.wikipedia.org/wiki/File:Samsung_4G_LTE_modem-4.jpg
Acest articol conţine materiale traduse şi adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu sub licenţă gratuită GNU.
Lasă un răspuns