Vestigii antice: Cetatea Colţului

Faima, pitorescul poziţiei şi afirmaţia hotărâtă a lui Teoharie Antonescu („Cetatea Sarmizegetuza reconstitută”, p 30-33) că Cetatea Colţului este o cetate dacică încă pe picioare şi în zidărie aproape întreg păstrată, m’a dus peste limpezimea Râului Mare la Râu de Mori.

În marginea de miazănoapte a Ostrovelului (cătun al Râului de Mori) trec prin Grohoţele; aici, în desfundătura ogorului, este cărămidă şi piatră romană. Din comună o devotată călăuză m-a suit prin cătunul Suseni spre gura Râuşorului, care se aruncă mai jos pe dreapta în Râul Mare. De aci începe cetatea munţilor până ‘n vârful stăpânit de Retezat, începând de la gura Râoşorului, cu Pojorâtu pe dreapta, cu Prisaca pe stânga. Jos, la ape, casa pădurarului contelui Kendeffy; sus, pe un leanţ din coasta Pojorâtului, cetatea „pe care au făcut-o urieşii, cari erau Rumâni” (atât ne spune tradiţia orală locală, sărăcită astăzi); iar in faţa ei, la poalele Prisăcii, ,mănăstirea”. Greu e urcuşul pentru noi, împovăraţi numai cu sticla cu apă, mai ales că nu ţinem numai drumul şerpuit, ci o tăiem şi peste el, ca să ajungem mai repede la poarta cetăţii. Cleanţul pe care e zidită se rupe în prăpastie spre miazăzi către Retezat; spre apus, căzând în albia Râuşorului, numai dinspre rsărit pot veni, şi în partea spre miazănoapte este ceva loc de umblat. înainte de a te hotărî să vezi cetatea, adecă s’o cercetezi, locul te ispiteşte să urmăreşti cu ochii firul drumului, în sus de-a lungul Râuşorului, pierzându-se în poteci pe toate plaiurile, care te duc fără greutate, dar nu cu carul, şi până’n „tară”, apoi să prinzi în yedere şi spre miazănoapte, câmpia Haţegului presărată de sate, brăzdată de ape binefăcătoare, şi în spatele ei înălţimile împădurite de la Silvaşe şi Răchitova. Bunî aşezare pentru stăpânul luncei şi munţilor acestora, bună şi de apărare ca şi de desfătare. Cetatea e măreaţă! Întinderea ei e ceva mai redusa ca a castelului lui loan Corvin din Hunedoara. E zidită din piatra stâncii pe care stă, legată cu mortar; prea putină cărămidă şi sfărâmături de cărămidă intră în construcţie.

Cetatea este un hexagon neregulat, ale cărui 2 laturi spre sud şi sud-vest, căzând în prăpastie, n’au nevoe de întărirea zidului care o apără de celelalte părţi, lăsând 2 intrări, la nord şi la est. În colţurile de nord-est şi sud-est, cetatea e apărată de 2 turnuri exterioare (Unul din aceste turnuri e un pentagon neregulat, un patrulater, cum e în planul reprodus după Teoh. Antonescu.), cu intrări numai prin curte. Partea esenţială a cetăţii o alcătuieste turnul pătrat din curte. Partea esenţială a cetăţii o alcătuieşte turnul pătrat din curte, cu ziduri de 1 m. grosime, latura interioară a pătratului fiind de 4 m. Se cunoaşte că turnul a avut 3 etaje; are două ferestre arcuite sus, una dând privirea spre câmpia Haţegului, alta spre Valea Râuşorului.

Ferestrele închise într’un chenar, din 3 pietre cioplite, sunt îngustate sus şi jos de lespezi zidite cu mortar, lăsând un gol dreptunghiular, despărţit prin 2 lespezi aşezate vertical, în 3 ferestrui mici; la baza chenarului, de o parte şi de alta, 2 berbeci de piatră ies afară din zid, spre interior. Între acest turn şi colţul sud-estic al curţii este o cameră (K); în colţul nord-vestic al curţii alte 3 camere (J, I, H); în camere şi turnuri se văd urmele bârnelor de stejar; o bârnă este bine conservată sus pe zidul înconjurător, lângă poarta nordică (la dreapta cum intri în cetate), se păstrează un horn de cuptor, încă cu funingine groasă pe el, dovada unei alte camere exterioare, acum neexistentă. Curtea are forma neregulată, măsurând între ziduri de la 1,5 m la 7 m. Pe ziduri sunt multe semnături, mai ales de după 1848 ; am citit una din 1813; alta Szabo Istvan, 1795.

Nu poate fi decât intuiţia adevărului ceea ce ne spune lung.: „Din Sarmizegetuza Dacă, drumurile duceau mult mai puţin către interiorul Daciei, de-a lungul Mureşului, ca cele romane de mai târziu, decât peste munţi…; aci de-a rândul se găseau întărituri, unde în caz de primejdie dacii îşi asigurau familia şi vitele… Aceste vechi drumuri, întărituri şi sălaşe ferite, par să fi jucat un rol şi în desnadăjduita luptă din urmă a dacilor. Fiecare din aceste cetaţi a fost cu multă chibzuinţă aşezată… Cetăţile de refugiu zidite de daci în aceste ţinuturi ferite, odată intrate în stăpânirea romanilor, sigur că aceştia nu puteau fi siliţi să le folosească : ei şi-au aşternut pe dată, cu ramificări în toate părţile, drumul mare de legatură de-a lungul Văii Mureşului. Drumurile peste munţi şi -au pierdut însemnătatea; populaţiunea indigenă însă putea, din veche obişnuinţă, să le folosească, şi în caz de răscoală să se apere în vechile cetăţi. În acest caz siguranţa coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetuza şi înfloritoarea vale a Haţegului ar fi fost straşnic primejduite… Romanii nu le-au distrus, ci le-au paralizat şi au aşteptat să se dărăpene, aşezând alături de ele altele noi şi ale lor!”. (I. lung, Fasten der Provinz Dacien, p. 142-147)

La răsărit de Cetate e un loc în păşure numit Jidovina, ca peste tot în Dacia noastră, nu pot fi decât urmele salăşluirii jidovilor sau, cărturăreşte, romanilor; iar pe malul Râului-Mare, spre nord de comună, avem Grohoţelele de cari am pomenit. (Am adus la muzeul istoric din T.-Severin 2 cărămizi de la cetate, care pot servi cunoscătorilor evoluţiei fabricaţiunii cărămizii)

Nimic mai potrivit ca să poţi afirma că la Cetatea Colţului avem un exemplu clasic al faptelor pe care ni le dă Iung. Şi aşa crede şi Teoharie Antonescu, convins că aci trebuie localizată cetatea din scena CXI de pe Columna lui Traian. Cu toate acestea, deşi Dacii au avut, poate, chiar pe acelaşi cleanţ cetatea lor, cetatea de astăzi, nedărăpanată, cum aşteptau romanii să le vadă pe cele dace; dinpotrivă, păstrată, cu zidurile de înconjur, cu turnurile înalte mai mult de 16 m., cu camerile şi cu funinginea pe horn, cu calitatea cărămizii din constructie, cu factura ferestrelor, ne dî intuiţia unei cetăţi din timpuri mai noi, cari, cu cercetări, se pot determina. Aici a domnit un stăpân medieval al Văii Haţegului, apărându-se pe sine şi, cu iobagii români, ţara.

Al. Bărcăcilă, Însemnări din Ţara Haţegului – Antichităţi romane şi româneşti, Arhivele Olteniei, 1923