Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale ale României sunt cunoscute în mod colectiv sub denumirea de Forțele Armate Române (Armata Română). Pe timp de pace armata este condusă de Şeful Statului Major al Apărării, Aflat în subordinea Ministrul Apărării Naționale, în timp ce Președintele este comandantul suprem al forțelor armate în timp de război.
În 2021, Forțele Armate erau formate din 68.500 personal activ și 53.000 de rezerve. Forțele terestre au o putere raportată de 35.800, Forțele Aeriene 10.700, Forțele Navale 6.600 și Forțele Comunale 16.500, în 2020. Cheltuielile totale pentru apărare reprezintă în prezent 2,02% din PIB-ul național total, ceea ce reprezintă aproximativ 5,7 miliarde de dolari SUA. Forțele armate sunt construite pentru apărarea teritorială, contribuțiile la misiunile NATO, precum Afganistan, fiind o prioritate secundară. Începând cu 2022, România se află pe locul 38 din 140 dintre țările luate în considerare pentru evaluarea anuală a GFP (Global Firepower).
Prima încercare de a crea o armată românească independentă a fost făcută de Gheorghe Magheru în timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, având sediul la Râureni (acum parte din Râmnicu Vâlcea). Cu toate acestea, Magheru a ordonat rapid trupelor sale să se dizolve când forțele otomane au intrat în București pentru a opri revoluția.
Războiul de Independență al României
(Trupele române revenite la București după Războiul de Independență, 8 octombrie 1878)
Actualele Forțe Terestre Române s-au constituit în 1859, imediat după unirea Țării Românești cu Moldova, și au fost comandate de Alexandru Ioan Cuza, Domnitor al României până la abdicarea sa în 1866. În 1877, la cererea lui Nikolai Konstantinovici, Marele Duce al Rusiei, armata română fuzionată cu forțele ruse, și condusă de regele Carol I, a luptat în ceea ce avea să devină Războiul de Independență al României. Au participat la asediul Plevnei și la câteva alte bătălii. Românii au câștigat războiul, dar au avut aproximativ 27.000 de victime. Până la Primul Război Mondial, armata română nu s-a confruntat cu alte acțiuni serioase, deși a participat la cel de-al doilea război balcanic împotriva Bulgariei.
Al doilea război balcanic
România și-a mobilizat armata la 5 iulie 1913, cu intenția de a cuceri sudul Dobrogei, și a declarat război Bulgariei pe 10 iulie. Într-o circulară diplomatică care spunea: „România nu intenționează nici să subjuge politic și nici să învingă armata Bulgariei”, guvernul român s-a străduit să atenueze preocupările internaționale cu privire la motivele sale și la creșterea vărsării de sânge. Potrivit lui Richard Hall, „intrarea României în conflict a făcut ca situația bulgară să fie insustenabilă, iar împingerea românească peste Dunăre a fost actul militar decisiv al celui de-al doilea război balcanic”.
Primul Război Mondial
(Mareșalul Alexandru Averescu)
La 6 iulie 1916, România a declarat război Germaniei și Austro-Ungariei, în urma succesului inițial al Ofensivei Brusilov (o ofensivă majoră a Rusiei împotriva armatelor Puterilor Centrale de pe Frontul de Est). Armatele române au intrat în Transilvania (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar), împreună cu forțele rusești. Cu toate acestea, forțele germane aflate sub comanda generalului Erich von Falkenhayn au oprit atacul în noiembrie 1916 și i-au alungat pe români. În același timp, trupele austriece și turcești au invadat sudul României, forțând țara să intre într-un război pe două fronturi. Puterile Centrale au pătruns adânc în România și au cucerit sudul țării (Valahia, inclusiv Bucureștiul) până la sfârșitul anului 1916. Forțele române, conduse de mareșalul Constantin Prezan, s-au retras în partea de nord-est a României (Moldova). În vara lui 1917 însă, Prezan, ajutat de viitorul mareșal, generalul Ion Antonescu, a apărat cu succes teritoriile rămase neocupate împotriva forțelor germane și austro-ungare conduse de feldmareșalul August von Mackensen. Generalul Alexandru Averescu a condus Armata a II-a în victoriile din Bătălia de la Mărăşti (22 iulie – 1 august 1917) şi Bătălia de la Mărăşeşti (6 august – 8 septembrie 1917). Ca urmare a Revoluției Ruse, România a rămas izolată și în imposibilitatea de a continua războiul și a fost nevoită să semneze Tratatul de la București cu Puterile Centrale. Mai târziu, în 1919, Germania a fost de acord, în Tratatul de la Versailles, articolul 259, să renunțe la toate beneficiile care i-au fost oferite de Tratatul de la București din 1918. După ofensiva reușită de pe frontul de la Salonic, care a scos Bulgaria din război, România a reintrat în război la 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de încheierea acestuia în Occident.
Al doilea război mondial
(Infanteria română în 1943.)
După ce generalul (mai târziu mareșal) Ion Antonescu a preluat puterea în septembrie 1940, România a semnat Pactul Tripartit cu Puterile Axei și, ulterior, a luat parte la Operațiunea Barbarossa în 1941. O forță expediționară a invadat Uniunea Sovietică în Basarabia și sudul Ucrainei, alături de Wehrmacht german. Forța expediționară, „Grupul de armate Antonescu”, a fost compusă la 22 iunie 1941 din Armata a 3-a, Armata a 4-a, Corpul 2 de armată și Divizia 11 Infanterie. Armata a 3-a cuprindea Corpul 4 Armată (Diviziile 6 și 7 Infanterie), Corpul de Cavalerie, Corpul de Munte, două batalioane separate de artilerie, o unitate TA și Comandamentul 3 Cooperare al Armatei Aeriene. Armata a 4-a era formată din Corpul 3 Armata, Corpul 5 Armata, Corpul 11 Armata (două brigăzi de fortăreață) și Comandamentul Cooperare Armatei 4. Corpul 2 Armată la nivel de grup de armată, sub comanda generalului-maior N. Macici, controla Diviziile 9 și 10 Infanterie și Brigada 7 Cavalerie. În plus, Divizia 1 blindată a fost formată pentru serviciul pe frontul de Est. Prima ofensivă a Grupului de Armate, în colaborare cu Armata a XI-a, Operațiunea Munchen, a permis României să recupereze teritoriul imediat la est de Nistru, fosta parte a Moldovei. Armatele române au avut primele bătălii majore la Odesa și Sevastopol, iar în 1942 au avansat împreună cu alte forțe ale Axei mai adânc în teritoriul sovietic în timpul Operațiunii Albastru.
Cel mai mare dezastru pentru trupa expediționară română de pe Frontul de Est a venit la Stalingrad, unde, în timpul contraofensivei sovietice din noiembrie 1942, forțele puțin răspândite ale Armatei a III-a (dislocată la nord de Stalingrad) și ale Armatei a IV-a (dislocate la sud de Stalingrad) au fost atacate de forțele sovietice cu mult superioare și au suferit pierderi combinate de aproximativ 158.000 de personal.
În perioada aprilie-mai 1944, forțele române conduse de generalul Mihai Racovițǎ, împreună cu elemente ale Armatei a șasea germane, au fost responsabile de apărarea Nordului României în timpul primei ofensive sovietice Iași-Chișinău și au luat parte la Bătăliile de la Târgu Frumos. La sfârșitul lunii august 1944, Armata Roșie a intrat în estul României. Bătălia de la Iași a avut loc în perioada 20–25 august 1944. 150 000 de soldați germani au murit (80 000 la Stalingrad), 106 000 de germani au fost luați prizonieri de Armata Roșie (108 000 la Stalingrad); soarta celorlalți 80 000 rămâne necunoscută. La 23 august 1944, o lovitură de stat condusă de Regele Mihai I al României l-a destituit pe mareșalul Antonescu și a instituit un guvern pro-sovietic. S-a estimat că lovitura regală a scurtat războiul cu șase luni. România a declarat la scurt timp război Germaniei naziste, iar Armatele I și a patra au fost forțate să intre în acțiune. După expulzarea ultimelor rămășițe ale Wehrmacht-ului din România, armatele române au luat parte la Asediul Budapestei și la Ofensiva de la Praga din mai 1945.
Războiul rece
După ce Partidul Comunist Român a preluat puterea, Forțele Armate ale României au fost reformate pentru a oglindi modelul sovietic. A fost reînființată ca Armata Populară Română sub controlul inițial al Ministrului Apărării, Emil Bodnăraș. Între 1955 și 1991, Armata Populară Română a participat la evenimentele din Pactul de la Varșovia, la care România a fost membră. În această perioadă, armata a fost aprovizionată cu arme și echipamente din Uniunea Sovietică. Din 1947 până în 1960, țara s-a împărțit în 3 regiuni militare: Vest (Cluj), Est (Bacău) și Sud (București).
În 1980 Forțele Terestre Române au fost reorganizate în 4 Comandamente ale Armatei: 1 (București), 2 (Buzău), 3 (Craiova) și 4 (Cluj-Napoca). În cele patru Comenzi de Armată erau 8 Divizii Mecanizate, 2 Divizii de Tancuri și 1 Brigadă de Tancuri, precum și 4 Brigăzi de Munte (unități specializate de infanterie motorizată).
În 1989 Forțele Terestre Române aveau, ca echipament blindat, un total de 2715 vehicule de luptă: 945 tancuri învechite (tip sovietic din al doilea război mondial) T-34-85, 790 tancuri sovietice și cehoslovace T-55/-55A/-55AM, 415 tancuri construite în România TR-77-580, 535 TR-85-800 construite în România, și 30 tancuri sovietice T-72 „Ural-1”.
După 1990
Armata Populară a fost dizolvată după Revoluția Română la începutul anului 1990 și a fost renumită Forțele Armate Române. Din 1994, România participă activ la programul Parteneriatul pentru Pace, iar la 29 martie 2004 a aderat oficial la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În timpul bombardamentului NATO asupra Iugoslaviei din 1999, România și-a pus teritoriul și spațiul aerian la dispoziția trupelor NATO și chiar a trimis trupe la contingentul Forțelor Kosovo în vara anului 1999 pentru a stabiliza situația din Kosovo și Metohija. La 15 noiembrie 2002, Ungaria, România, Slovacia și Ucraina au creat un batalion multinațional de inginerie numit „Tisa”, care include o companie de inginerie din forțele armate. România a luat parte la Războiul din Afganistan din iulie 2002, contingentul românesc fiind mărit de la 962 la peste 1.500 de militari în 2009. Forțele armate au participat și la Războiul din Irak din 2003 până în august 2009, în care pierderile contingentului român s-au ridicat la 3 militari uciși și cel puțin 11 răniți.
Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu
Lasă un răspuns