Istoria dependenței Europei de petrol, gaze și materii prime din Rusia

(Conducta Druzhba (Prietenia) trece prin Ucraina și Belarus)

Conducta Druzhba pentru aprovizionarea aliaților din Blocul de Est a fost pusă în funcțiune în 1964.[10] Conducta Urengoy–Pomary–Uzhhorod a fost construită în 1982-1984.[11] Aceasta a completat sistemul transcontinental de transport al gazelor Siberia de Vest-Europa de Vest care exista din 1973. Ceremonia oficială de inaugurare a avut loc în Franța.[12] La începutul anilor 1980 au existat eforturi americane, conduse de administrația Reagan, de a convinge țările europene, prin care urma să fie construită o conductă de gaz sovietică propusă, să refuze firmelor responsabile de construcții posibilitatea de a cumpăra provizii și piese pentru conductă și facilităţi asociate. Ronald Reagan se temea că o infrastructură europeană de gaze naturale controlată de Kremlin ar crește influența URSS nu numai în Europa de Est, ci și în Europa de Vest. Din acest motiv, în timpul primului său mandat în funcție, a încercat – fără succes – să oprească construirea primei conducte de gaze naturale între URSS și Germania. Conducta a fost construită în ciuda acestor proteste, iar ascensiunea marilor firme rusești de gaze, cum ar fi Gazprom, precum și creșterea producției rusești de combustibili fosili, au facilitat o mare expansiune a cantității de gaze furnizate pe piața europeană începând cu anii 1990.[13]

Începând cu anii 2000, prețul gazelor naturale în Europa a trecut treptat de la prețuri contractuale pe termen lung destul de stabile, în mare parte legate de prețul petrolului, care a susținut investițiile la scară largă în dezvoltarea zăcămintelor și conductelor de gaze naturale, la prețuri competitive bazate pe piață. Această schimbare a fost determinată de reglementările UE, trecând de la o cotă de piață de 30% în 2010 la 80% în 2020, economisind țărilor UE aproximativ 70 de miliarde de dolari în anii 2010, în mare parte determinate de dezvoltarea gazelor de șist ieftine din SUA. Cu toate acestea, din cauza crizei energetice globale din 2021, Agenția Internațională pentru Energie a estimat că costul total al importurilor de gaze din UE în 2021 va fi cu aproximativ 30 de miliarde de dolari mai mare în acel an decât ar fi fost în cadrul regimului de prețuri anterior.[14][15]

În septembrie 2012, Comisia Europeană a deschis o procedură oficială pentru a investiga dacă Gazprom împiedica concurența pe piețele de gaze din Europa Centrală și de Est, încălcând legislația UE în materie de concurență. În special, Comisia a analizat utilizarea de către Gazprom a clauzelor „nerevânzare” în contractele de furnizare, presupusa prevenire a diversificării furnizării de gaze și impunerea unor prețuri inechitabile prin legarea prețurilor petrolului și gazelor în contractele pe termen lung.[16] Federația Rusă a răspuns emitând o legislație de blocare, care a introdus o regulă implicită care interzice firmelor strategice ruse, inclusiv Gazprom, să se conformeze oricăror măsuri sau solicitări străine.[17] Conformitatea este condiționată de permisiunea prealabilă acordată de guvernul rus.

În 2013, cota gazelor naturale rusești în consumul intern de gaze din țările UE enumerate au fost:[18]

Estonia 100%
Finlanda 100%
Letonia 100%
Lituania 100%
Slovacia 100%
Bulgaria 97%
Ungaria 83%
Slovenia 72%
Grecia 66%
Cehia 63%
Austria 62%
Polonia 57%
Germania 46%
Italia 34%
Franta 18%
Olanda 5%
Belgia 1,1%

Gazul pentru nordul Europei a venit în mare parte din regiunea Nadym Pur Taz (NPT) din Siberia de Vest, dar aceste câmpuri mari sunt acum în declin din cauza epuizării. De la începutul anilor 2010, Gazprom a dezvoltat zăcăminte de gaze de înlocuire în zona peninsulei Yamal din Arctica rusă. Începând cu 2020, Yamal produce peste 20% din gazul Rusiei, care este de așteptat să crească la 40% până în 2030. Cele mai scurte rute de conducte de la Yamal către țările din nordul UE sunt conducta Yamal-Europa prin Polonia și Nord Stream către Germania. În perioada de vârf de iarnă, Gazprom nu are capacitatea de a redirecționa fluxurile către coridorul central al conductei prin Ucraina, construit pentru fluxul de gaz al NPT. Gazprom intenționează să scoată din funcțiune unele conducte, vechi de peste patruzeci de ani, cu costuri ridicate de întreținere, în coridorul central, pe măsură ce producția NPT scade.[19]

(Exporturile rusești de gaze naturale către Europa, ianuarie 2016 – iulie 2022)

În 2017, produsele energetice au reprezentat aproximativ 60 % din totalul importurilor UE din Rusia.[20] 30% din importurile UE de petrol petrolier și 39% din totalul importurilor de gaze au venit din Rusia în 2017. Pentru Estonia, Polonia, Slovacia și Finlanda, peste 75% din importurile lor de produse petroliere au provenit din Rusia.[20]

Ca răspuns la invazia Ucrainei de către Rusia, Comisia Europeană și Agenția Internațională pentru Energie au prezentat un plan de reducere a importurilor de gaze din Rusia cu două treimi într-un an și complet până în 2030.[7][8]

Prețurile multor minerale și metale care sunt esențiale pentru tehnologiile de energie curată au crescut recent din cauza unei combinații de cerere în creștere, lanțuri de aprovizionare perturbate și preocupări legate de înăsprirea ofertei. Prețurile globale la litiu și cobalt s-au dublat în 2021, iar cele pentru cupru, nichel și aluminiu au crescut cu aproximativ 25% până la 40%.[21]

Tendințele prețurilor au continuat în 2022. Prețul litiului a crescut de două ori și jumătate din ianuarie până în mai 2022. Prețurile nichelului și aluminiului – pentru care Rusia este un furnizor cheie – au continuat să crească, de asemenea, condus în parte de invazia Ucrainei de către Rusia. Pentru majoritatea mineralelor și metalelor care sunt vitale pentru tranziția către energie curată, creșterile de preț din 2021 depășesc cu o marjă largă cele mai mari creșteri anuale observate în anii 2010.[21]

Rusia furnizează, de asemenea, 43% din livrările globale de paladiu, un material prețios folosit pentru convertizoarele catalitice din mașini. Europa reprezintă peste jumătate din exporturile de paladiu ale Rusiei. Ca și în cazul aluminiului, stocurile erau deja scăzute înainte de invazia Rusiei în Ucraina. Producătorii de automobile pot trece la platină, dar Rusia este, de asemenea, un producător major al acesteia, cu o cotă de 14%, a doua ca mărime din lume.[21]