Politica în România

Cadrul politic al României este o republică democratică reprezentativă semi-prezidențială în care primul ministru este șeful guvernului, în timp ce președintele reprezintă țara la nivel internațional, semnează unele decrete, aprobă legile promulgate de parlament și nominalizările ca șef al statului. România are un sistem multipartit, cu puterea legislativă învestită guvernului și celor două camere ale Parlamentului: Camera Deputaților și Senatul. Justiția este independentă de executiv și de legislativ. Din 1948 până în 1989, structura politică a guvernării comuniste a avut loc în cadrul unei republici socialiste cu un singur partid, guvernată de Partidul Comunist Român ca singurul său partid legal.

Constituția României din 1991 (modificată în 2003) o proclamă republică democratică și socială, derivându-și suveranitatea din popor. Potrivit constituției, „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.

Constituția prevede un președinte, un parlament, o curte constituțională și un sistem judiciar separat care include Înalta Curte de Casație și Justiție. Dreptul de vot este acordat tuturor cetățenilor cu vârsta peste 18 ani.

Ramura executivă

Președintele este ales prin vot popular pentru maximum două mandate de cinci ani (mandate de patru ani până în 2004). Este șeful statului (însărcinat cu protejarea constituției, afacerilor externe și buna funcționare a autorității publice), comandant suprem al forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare Națională. Conform constituției, acționează ca un mediator între centrele de putere ale statului și între stat și societate. Președintele îl numește pe prim-ministrul după consultarea partidului care deține majoritatea absolută în Parlament sau, dacă nu există o astfel de majoritate, cu toate partidele din Parlament.

Ambiguitatea din Constituția României (articolul 85 alineatul (1), articolul 103 alineatul (1)) poate duce la situații în care o coaliție de partide care obține o majoritate absolută în Parlament sau un partid care deține o majoritate relativă în Parlament nu ar putea să numească un prim-ministru pentru că președintele ar refuza numirea (fără niciun partid care să dețină majoritatea absolută în Parlament). Conform articolului 103 alineatul (1), „dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”, dar poate fi interpretată de președinte ca „dacă nu există un astfel de partid” (deși o majoritate absolută poate fi formată dintr-un singur partid, o coaliție de partide sau o alianță).

Prim-ministrul nominalizat alege ceilalți membri ai guvernului, iar guvernul și programul său trebuie confirmat printr-un vot de încredere din partea Parlamentului.

Ramura legislativă

Legiuitorul național este un parlament bicameral, format din Camera Deputaților și Senat. Membrii sunt aleși pentru mandate de patru ani prin vot universal într-un sistem electoral de reprezentare proporțională a listei de partid. Începând cu 2008, membrii sunt aleși prin reprezentare proporțională a membrilor.

Numărul senatorilor și deputaților a variat în fiecare legislatură, reflectând schimbările populației. În 2008, în Camera Deputaților existau 137 de locuri senatoriale și 334 de locuri; din cele 334 de locuri de deputat, 18 erau deținute de reprezentanții minorităților etnice, care nu ar îndeplini pragul electoral de cinci procente necesar pentru alte partide și organizații.

Clasificarea partidelor politice

România are un sistem multipartit, ceea ce face ca un guvern majoritar să fie practic imposibil; partidele parlamentare mici s-au unit cu cele mai mari. În prezent, există șase partide parlamentare principale (cu excepția celor 17 partide minoritare etnice care au câte un reprezentant fiecare).

Spre deosebire de alte țări din fostul bloc sovietic, niciun partid care pretinde că este succesorul Partidului Comunist Român a fost sau este în prezent un jucător semnificativ pe scena politică, deși principalul continuator al FSN, mai precis PSD, a ridicat de multe ori suspiciuni și acuzații din partea concurenților politici cu privire la carierele politice anterioare ale membrilor săi.

Ramura judiciară

Sistemul juridic românesc, bazat pe Codul napoleonian, este inchizitorial. Justiția este independentă, iar judecătorii numiți de președinte nu pot fi înlăturați. Președintele și alți judecători ai Curții Supreme sunt numiți pentru mandate de șase ani și pot îndeplini mandate consecutive. Procedurile sunt publice, cu excepția circumstanțelor speciale prevăzute de lege.

Puterea judiciară este învestită într-un sistem ierarhic de instanțe, care culminează cu instanța supremă: Înalta Curte de Casație și Justiție, ai cărei judecători sunt numiți de președinte la recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii.

Ministerul Justiției reprezintă interesele generale ale societății și apără statul de drept și drepturile și libertățile cetățenilor. Ministerul își exercită puterea prin procurori independenți, imparțiali.

Probleme constituționale

Curtea Constituțională judecă problemele de constituționalitate invocate în orice instanță și judecă conformitatea legilor (sau a altor reglementări de stat) cu Constituția României. Curtea, în afara ramurii judiciare, urmează tradiția Consiliului constituțional francez, cu nouă judecători care îndeplinesc mandate de nouă ani, care nu pot fi reînnoite. De la revizuirea constituției din 2003, deciziile acesteia nu pot fi anulate cu majoritate parlamentară.

Instituții regionale

(Mecanismul politic românesc)

În scopuri teritoriale și administrative, România este împărțită în 41 de județe și orașul București. Fiecare județ este guvernat de un consiliu ales. Consiliile locale și primarii aleși sunt autoritățile publice din sate și orașe. Consiliul județean coordonează activitățile consiliilor sătești și orășenești.

Guvernul central numește un prefect pentru fiecare județ și București, care reprezintă guvernul la nivel local și conduce ministerele și alte agenții centrale la nivel județean. Un prefect poate bloca acțiunea unei autorități locale dacă o consideră ilegală sau neconstituțională, problema fiind apoi soluționată de o instanță administrativă.

Conform legislației adoptate în ianuarie 1999, consiliile locale controlează cheltuielile alocărilor lor de la bugetul guvernului central și au autoritatea de a strânge venituri suplimentare la nivel local. Deși prefecții numiți central aveau anterior o autoritate semnificativă asupra bugetului, acest lucru se limitează acum la o revizuire a cheltuielilor pentru a determina constituționalitatea acestora.