Zombi sunt creaturi nemuritoare fictive, de obicei descrise ca fără minte, cadavre umane reanimate, înfometate şi mâncând carne de om. Zombi sunt cel mai frecvent întâlniţi în operele din genurile de groază și fantezie. Termenul provine de la folclorul haitian, unde un zombi este un organism mort animat prin magie. Reprezentări moderne de zombi nu implică în mod necesar magia, dar invocă alte metode, cum ar fi un virus.
Zombi au o moștenire literară complexă, cu antecedente de la Richard Matheson și H. P. Lovecraft până la Frankenstein al lui Mary Shelley inspirat din folclorul european al strigoilor. George A. Romero reinventează un personaj monstru pentru filmul său din 1968, Noaptea morților vii, care a dus la mai multe filme cu zombi în anii 1980 și la o renaștere a popularităţii acestor creaturi în anii 2000. Conceptul „apocalipsei zombi”, în care lumea civilizată este împuţinată datorită unei infestări zombie globală, a devenit o temă a artei populare moderne.
Una dintre primele cărți din cultura occidentală despre conceptul de zombie vodou a fost Insula Magică de W. B. Seabrook, în 1929. Aceasta este povestirea senzațională unui narator care se confruntă cu unele culte voodoo din Haiti și morţii lor înviați. Time a susținut că această carte „a introdus” zombi „în discursul din SUA”.
În 1932, Victor Halperin a regizat Zombi albi, un film de groază cu Bela Lugosi. Aici zombi sunt descrişi ca acoliți fără minte, care nu gândesc, sub vraja unei magician rău. Zombi, de multe ori utilizați în continuare după acest raționament inspirat de voodoo, au fost inițial mai puțin frecvenţi în cinema, dar aparițiile lor au continuat sporadic prin anii 1930 la 1960, cu filme notabile, inclusiv M-am plimbat cu un zombie (1943) și Planul 9 din spațiul extraterestru (1959) .
Cum anume aceste creaturi au ajuns să fie numite „zombi” nu este foarte clar. Filmul Noaptea morților vii nu a făcut nicio referire la antagoniștii săi strigoi ca fiind „zombi”, descriindu-i în schimb ca „stafii”, (deși stafiile, care derivă din folclorul arab, sunt demoni, nu strigoi). Deși George Romero a folosit termenul „ghoul” în scenariile sale originale, în interviurile ulterioare el a folosit termenul de „zombi”. Cuvântul „zombi” este utilizat exclusiv de către Romero în scenariul lui din 1978, pentru continuarea lui Dimineaţa morţilor, inclusiv o dată în dialog. Potrivit lui George Romero, criticii de film au fost influenţi în asocierea termenul „zombi” pentru creaturile sale, și mai ales revista franceză „Les Cahiers du Cinéma„. În cele din urmă el a acceptat această legătură, chiar dacă a rămas convins că „zombi” corespunde sclavilor strigoi din vodou haitian așa cum sunt descrişi în Zombi albi de Bela Lugosi
Apocalipsa zombi
Intim legat de concepția de zombi modern este „Apocalipsa zombi”; decăderea societății ca urmare a apariției unui focar zombi inițial care se răspândeşte. Acest arhetip a apărut ca un sub-gen prolific de ficțiune apocaliptică și a fost portretizat în multe medii legate de zombi, după Noaptea morților vii. Într-o apocalipsă zombi, are loc o creștere pe scară largă (de obicei globală) a numărului de zombi ostili faţă de oameni, care se angajează într-un atac general împotriva civilizației. Victimele zombilor pot deveni la rândul lor zombi ei înșiși. Acest lucru face ca focarul să devină o criză exponențială în creștere: răspândirea „ciumei/virusului zombi” copleşeşte organizațiile de aplicare a legii și cele militare normale, ceea ce duce la prăbușirea panicată a societății civilizate, până când numai zone izolate de supraviețuitori rămân, coridoarele de alimente și provizii într-un lume redusă la o pustietate ostilă pre-industrială.
Ideea
Subtextul obișnuit al apocalipsei zombi este că civilizația este inerent fragilă în fața amenințărilor cu adevărat fără precedent și că cele mai multe persoane nu vor susține binele în cazul în care costul personal devine prea mare. Narațiunea apocalipsei zombi are legături strânse cu peisajul social turbulent al Statelor Unite din anii 1960, când Noaptea morților vii a transmis un comentariu indirect cu privire la pericolele conformităţii, o temă de asemenea explorată în 1954 în romanul Jefuitorii de trupuri și în 1956 în film Invazia jefuitorilor de trupuri. Mulți analişti consideră de asemenea că zombi permit oamenilor să se aplece asupra propriilor lor neliniști cu privire la sfârșitul lumii. Un savant a ajuns la concluzia că „mai mult decat orice alt monstru, zombi sunt pe deplin și literalmente apocaliptici … ei semnalează sfârșitul lumii așa cum o ştim noi.”
Datorită unui număr mare de filme tematice și jocuri video, ideea unei apocalipse zombi a intrat în conştiinţa de masă, și au existat eforturi ale multor fani ai acestei idei în vederea pregătirii pentru o viitoare ipotetică apocalipsă zombi. Eforturile includ crearea de arme şi vânzarea de materiale educaționale, şi informarea oamenilor cu privire la modul în care se poate supraviețui unui focar zombie. Dar deşi cele mai multe dintre acestea sunt doar la nivel de discuţii și nu reprezintă o credință autentică despre o apocalipsă zombi în viitorul apropiat, Centrul pentru Controlul Bolilor din SUA a folosit scenariul fictiv pentru a demonstra tehnici de supraviețuire și de urgență, de pregătire care poate fi utilă într-o situaţie din „lumea reala”.
Elementele arhetipale
Există mai multe teme comune care creează o apocalipsă zombie:
- Contactele inițiale cu zombi sunt extrem de periculoase și traumatice, provocând șoc, panică, neîncredere, și eventual negare, afectând capacitatea supravieţuitorilor de a face faţă întâlnirilor ostile.
- Răspunsul autorităților la amenințare este mai lentă decât rata de creștere, dând timp ciumei zombi să se extindă dincolo de izolare. Acest lucru duce la prăbușirea societății. Zombi preiau controlul deplin în timp ce grupuri mici de persoane vii trebuie să lupte pentru supraviețuirea lor.
Poveștile urmează, de obicei un singur grup de supravieţuitori prins în învălmăşeala bruscă a crizei. Narațiunea avansează în general de la debutul ciumei zombi, apoi cu încercările inițiale de a solicita ajutorul autorităților, eșecul acestor autorități, până la prăbușirea bruscă catastrofală a tuturor organizărilor la scară largă și încercările ulterioare ale personajelor pentru a supraviețui pe teritoriul lor propriu. Astfel de povești sunt adesea făţiş axate pe modul în care personajele lor reacționează la o astfel de catastrofă extremă, și modul în care personalitatea lor se schimbă la stres, de multe ori acționînd din motivații mai primare (teamă, auto-conservare), decât în viața normală.
Lasă un răspuns