O analiză a războiului modern

Marea majoritate a conflictelor actuale a început înainte de 1989, cu precădere pe continentele asiatic şi african, noutăţile absolute în domeniu fiind repartiţia focarelor de violenţă organizată pe continentul european şi în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Atunci când conflictul evoluează spre stadiul său cel mai acut, acela de confruntare armată, el se poate confunda adesea cu un război în sensul cel mai propriu al termenului. Conflictul implică, în general, o situaţie în care un stat, o etnie sau un grup omogen se angajează într-o opoziţie hotărâtă împotriva unui actor aparţinând categoriilor sus-menţionate deoarece obiectivele vizate sunt incompatibile, la fel ca şi în cazul războaielor.

Aceste obiective pot fi politice, diplomatice, economice, militare, identitare, interne sau externe. În opinia unor autori, noutatea conflictelor contemporane ţine de autonomia crescută a actorilor colectivi în raport cu sistemul statal, de eterogenitatea lor, de importanţa tot mai mare acordată statului şi valorilor în detrimentul posesiunilor materiale şi, supunându-se tuturor acestora, influenţa crescândă a transnaţionalismului. Aceste particularităţi sunt valabile, în mod deosebit, în cazul conflictelor intra-statale şi al problemelor non-militare ale securităţii^[1].

Factorii de apariţie a conflictelor militare sunt multipli, la baza lor putând sta contradicţii economice, politice, naţional-etnice, sociale, religioase etc. În acelaşi timp, fiecare din ele are o anumită logică în evoluţie şi se naşte dintr-un complex propriu de cauze, ceea ce îngreunează oarecum posibilitatea unei clasificări stricte. În cazul generalizării cauzelor şi factorilor care determină naşterea şi evoluţia conflictelor, există riscul simplificării celor mai complexe şi diverse procese.

La baza oricărui război au stat întotdeauna factorii economici dublați de cei geopolitici. Napoleon Bonaparte spunea la vremea sa că spațiul dictează politica. Aceasta este prima definiție a geopoliticii. Imposibilitatea soluţionării contradicţiilor legate de nerezolvarea propriei situaţii economice a dus adeseori la folosirea forţei, ce a fost urmată de cucerirea teritoriului (sau a unei părţi a acestuia), a obiectivelor industrial-economice ale rivalilor (concurenţilor sau adversarilor). Totodată se observă o legitate paradoxală: într-o majoritate covârşitoare, iniţiatoare ale conflictelor militare au fost statele cu economie instabilă şi cu un nivel scăzut al producţiei.

Factori geografici cu toate că par cei mai vechi, rămân centrali în mai multe conflicte, de exemplu din motive etnice (fosta Iugoslavie, Sri Lanka, Nagorno-Karabali), economice (Irak şi Kuweit) sau strategice (Siria şi Israelul în privinţa înălţimilor Golan, India şi Pakistanul în disputa privind Kaşmirul).

O importanţă esenţială o au factorii politici. Istoria dovedeşte că, adeseori, conflictele militare apar ca urmare a tendinţei anumitor cercuri politice de schimbare a orânduirii socio-politice, a păturii conducătoare etc. În legătură cu aceasta, importante sunt buna înţelegere în societate şi relaţiile de bună vecinătate cu statele limitrofe.

Experienţa conflictelor armate şi a războaielor locale permite să se vorbească despre creşterea rolului factorilor sociali, legaţi de relaţiile oamenilor (grupurilor, partidelor, mişcărilor) în societate. Aceştia depind în mare de sistemul de stat şi se caracterizează prin gradul de încordare socială. De aceşti factori depinde gradul de pregătire pentru conflict a diferitelor grupări sociale, a populaţiei din regiune, în vederea îmbunătăţirii condiţiilor lor de existenţă.

Conform tipologiei conflictelor militare contemporane războaiele se împart în – războaie drepte , de apărare, și războaie nedrepte, de cucerire.

Desigur, foarte importanţi sunt şi factorii pur militari, care se definesc prin pregătirea şi dotarea forţelor armate ale statului, prin capacitatea acestuia de a soluţiona problemele cu ajutorul forţei.

Ar mai fi de adăugat o observaţie interesantă. Unele state, fără a fi toate mici şi dispuse în zone îndepărtate ale lumii, au fost implicate într-un număr foarte redus de războaie (Elveţia, Suedia, Danemarca, Japonia ş.a.). Altele, în schimb, au participat mult mai frecvent la diferite conflicte armate, variabile ca intensitate şi nu întotdeauna ca victime ale agresiunii.

Esenţa problemei constă în a releva gradul de influenţă al fiecăruia dintre aceşti factori referitor la un caz concret de înrăutăţire a situaţiei politico-militare. O evidenţă corectă a surselor de conflict permite găsirea unor puncte de vedere juste pentru atenuarea contradicţiilor, studierea din timp a situaţiei conflictuale şi soluţionarea acesteia, care să ducă apoi la transformarea ei într-una paşnică.

Concluziile de ansamblu rezultate din analiza acestor elemente se constituie în criterii pentru stabilirea următoarei tipologii a războaielor, relevant pentru aplicarea dreptului conflictelor armate şi implicit, pentru măsurile care se impun a fi luate de către statele majore ale tuturor categoriilor de forţe: războiul (conflictul armat) internaţional, războiul (conflictul armat) neinternaţional, războiul intern internaţionalizat. Acestora considerăm oportun să le adăugăm şi alte cazuri, în care forţa militară poate fi utilizată, referindu-ne în mod deosebit la situaţiile de tensiuni şi tulburări interne.

Tipologia războaielor (conflictelor) şi spectrul conflictelor

Războiul poate lua mai multe forme care variază după epocă. Fiecare curent de gândire are propria sa taxonomie, deşi există opinii care întrunesc o largă majoritate atât în privinţa criteriilor, cât şi aceea a tipurilor de război sau de conflict armat. Dintre acestea, considerăm că sunt reprezentative următoarele criterii şi tipuri:

1) În funcţie de actorii participanţi la conflict, se distinge între:

2003. a) Conflictul armat internaţional reprezintă confruntarea armată dintre state sau alianţe de state. Cele mai recente exemple, în acest sens, sunt războaiele din Golf din 1991 şi 2003. El poate lua forma unui război regional, aşa cum au fost războaiele din Orientul Mijlociu sau cel dintre India şi Pakistan, dar nu şi a unui război mondial atunci când se generalizează la scara mai multor continente. Este cazul arhicunoscut al celor două războaie mondiale din secolul trecut.
2004. b) Conflictul non-internaţional sau războiul civil este un conflict armat între fracţiuni indigene din aceeaşi ţară cu scopul de a câştiga sau de a menţine controlul asupra puterii statele sau pentru a crea un nou stat independent. O cerinţă esenţială a unui război civil este capacitatea ambelor părţi să-şi înarmeze susţinătorii. În plus, războaiele civile trebuie să aibă o anumită amploare, intensitate şi durată care să-l distingă de alte forme de violenţă, aşa cum ar fi revoltele, răscoalele, răzmeriţele, actele de banditism sau cele de piraterie. Un punct de vedere aparte a fost formulat de teoreticienii marxişti, în viziunea cărora războiul civil este lupta armată organizată pentru obţinerea puterii politice între clase şi grupuri sociale dintr-o ţară. Se subliniază că este cea mai violentă formă a luptei de clasă. În general, războaiele civile au avut ca scop principal realizarea secesiunii pe temeiul unor rivalităţi etnice sau religioase, câştigarea puterii când acest lucru nu era posibil pe căi democratice, tranşarea unor dispute ideologice ireconciliabile (aşa numitele războaie revoluţionare, de eliberare naţională sau de gherilă).

2) În funcţie de natura lor, conflictele pot fi:

1. a) Convenţionale, respectiv acelea în care ostilităţile se desfăşoară cu mijloace şi metode convenţionale. Cu alte cuvinte, războiul convenţional poate fi înţeles ca un război obişnuit, similar cu războaiele care au avut loc în trecut. De fapt, prin denumirea de convenţional s-a dorit, în primul rând, să se evidenţieze caracterul nenuclear al acestui război. Acestea rezultă din definirea drept convenţionale a armelor care nu sunt nici nucleare, nici biologice şi nici chimice.
2. b) Neconvenţionale, noţiune prin care sunt descrise o largă varietate de conflicte care nu corespund trăsăturilor clasice ce caracterizează natura şi întrebuinţarea puterii militare. Acestea sunt războaiele economice, energetice, informaționale, cibernetice, ideologice, imagologice
3. c) războaie hibride

Una din cele mai semnificative manifestări ale războiului neconvenţional este războiul de gherilă. Remarcăm că gherila se adoptă atunci când există o dispoziţie vădită de potenţial, în raport cu partea adversă. În momentul în care puterea forţelor de gherilă creşte până la nivelul în care poate angaja puterea militară a adversarului într-o confruntare directă, nu se mai poate vorbi de termenii de gherilă sau de neconvenţional.

Războiul neconvenţional poate avea loc atât în timp de pace (în contextul unui conflict de joasă intensitate) cât şi în timp de război. Cele mai utilizate elemente de război neconvenţional sunt activităţile clandestine şi acoperite, implicând culegere de informaţii, contrainformaţii, acţiuni subversive, sabotaje, operaţiuni psihologice, terorism, răpire şi mecanisme de evadare.

Originea termenului gherilă o regăsim în războiul franco-spaniol din 1808-1814, cu sensul de „mic război“, folosit pentru a individualiza acele acţiuni specifice de hărţuire prin care s-a erodat moralul şi poziţiile invadatorilor, obligându-i, în ultimă instanţă, la retragerea din Peninsula Iberică. În cea de-a doua parte a secolului XX, gherila a devenit un termen acceptat în vocabularul militar, desemnând tactici neortodoxe, utilizate împotriva ţintelor militare şi civile. Războiul de gherilă este un produs al unor factori sociali, politici, economici psihologici şi militari care se combină într-un grad diferit şi într-un complex de împrejurări care-i conferă un caracter specific pretutindeni. Gherila este domeniul în care se regăsesc războiul psihologic, terorismul, sabotajul şi subversiunea.

3) În funcţie de amploare, se consideră că războiul poate fi:

1945. a) Total, termen utilizat pentru a exprima dezvoltarea fenomenului de război în secolul XX, în special privitor la cele două războaie mondiale, precum şi conceptul de război nuclear-strategic, care a prevalat după 1945. La origine, conceptul de război total a reprezentat un produs al teoriei germane asupra războiului şi fenomenologiei războiului, care a avut o puternică influenţă în prima jumătate a secolului XX.

Caracteristicile războiului total, privit ca un concept teoretic, la fel şi punerea sa în aplicare prin întrebuinţarea forţelor, includ mobilizarea totală, întrebuinţarea şi exploatarea tuturor resurselor umane şi materiale ale statului care urmăreşte obţinerea unei victorii totale prin nimicirea inamicului.

În teorie şi practică, războiul total nu a fost un fenomen fără precedent. Începuturile sale se regăsesc în perioada războaielor revoluţionare şi războaielor napoleoniene, când s-a trecut la utilizarea armatelor de masă. În mod firesc, s-a dezvoltat şi filosofia războiului, fiind demne de menţionat contribuţiile teoretice ale lui Clausewitz (războiul absolut), Schlieffen (bătălia de nimicire) şi Ludendorff (războiul total). Apogeul a fost atins de realitatea celor două războaie mondiale.

1. b) Războiul limitat este definit ca un conflict în care nici o parte nu urmăreşte nimicirea totală a adversarului. După 1945, aceasta a însemnat că este vorba de un război care nu ajunge la pragul nuclear. Teoria războiului limitat a fost dezvoltată de analiştii americani şi britanici. Experienţele din Coreea şi Vietnam au fost cele care au consacrat acest tip de război, deoarece, chiar în condiţii operaţionale foarte dificile, superputerile nu au recurs la mijloace nucleare. Potrivit teoreticienilor, într-un război de acest gen, limitarea trebuie să fie deliberată şi, în consecinţă, trebuie să conducă la limitarea mijloacelor, nu numai în beneficiul învinsului, ci şi pentru a obţine o pace optimă cu cel mai mic cost posibil. Limitarea în război trebuie, astfel, văzută ca o probă de înţelepciune în conducerea politică a statului şi în planificarea strategică.
2. c) Războiul preventiv este de regulă războiul unei mari puteri care încearcă să prevină un genocid sau acte de violare a dreptului internațional respectiv folosirea armelor biologice și nucleare de către un actor statal nelegitim.
3. d) Războiul unilateral este o formă de intervenție militară decisă fără acordul (votul) Consiliului de Securitate al ONU sau spre exemplu al Congresului Statelor Unite

Un nou concept strategic a fost implementat în politica externă de securitate a S.U.A, cunoscut sub titulatura paradigmatică de „război preventiv”, care foarte interesant a fost preluat de Coreea de Nord pe 8 martie 2013, când a anulat armistiţiul de pace încheiat cu Coreea de Sud în 1953 şi a declarat că îşi rezervă dreptul unor atacuri nucleare preventive asupra teritoriului S.U.A.

Trebuie remarcat faptul că Statele Unite ale Americii şi-a mărit rolul său în lume, implicit prin prezenţa militară mai activă în diferite zone de interes strategic, cu precădere după implementarea  „doctrinei Bush”  care a introdus conceptul de ,, internaţionalism colectiv”. Acest concept desemnează dreptul S.U.A de a interveni în orice ţară în care democraţia, drepturile omului sau ordinea de drept sunt afectate, după criterii care ţin de o axiologie dinamică şi destul de codificată.

Bazele teoriei moderne a războiului limitat rezultă din teza lui Clausewitz, că războiul nu este un scop în sine ci un instrument al politicii. Din momentul în care nu este de conceput, de acceptat fără rezerve o politică la o distingere reciprocă, în epoca nucleară războaiele trebuie limitate, cel puţin atunci când superputerile pot fi implicate. În general, limitarea are loc în următoarele trei domenii: limitarea obiectivelor, limitarea mijloacelor şi limitarea ariei geografice.

Limitarea obiectivelor este cea mai importantă caracteristică a războiului limitat. Obiectivele formează bazele politicii naţionale şi trebuie să fie susţinute de către voinţa naţională, precum şi de resursele naţiunii. Numai dacă aceste obiective sunt limitate, războiul însuşi poate fi limitat. Limitarea obiectivelor trebuie să fie deliberată şi nu ca un rezultat al incapacităţii de a urmări obiective nelimitate. Ea trebuie să fie ghidată de politică, la fel cum şi politica trebuie să se lase orientată de obiective limitate. Întotdeauna, obiectivul unui război limitat trebuie să fie o pace mai bună.

În strânsă legătură cu limitarea obiectivelor este şi limitarea mijloacelor. Ea este cea mai evidentă limitare. În timp ce limitarea obiectivelor nu este vizibilă, restrângerile în utilizarea forţei sunt uşor de recunoscut şi de probat. Menţionăm că limitările trebuie să fie deliberate, nu determinate de o reală lipsă de mijloace. De asemenea, ea trebuie să fie masivă. O marjă de limitare unică nu poate face un război limitat.

Limitarea spaţiului geografic a avut loc întotdeauna şi va avea loc şi în viitor. În sens tradiţional, limitarea geografică presupunea desfăşurarea ostilităţilor numai pe teritoriul părţilor beligerante.

O a doua posibilitate de limitare decurge din numărul statelor participante la conflict. Se mai utilizează şi expresia de război local în situaţiile în care un conflict are loc între un număr redus de state, într-o regiune geografică clar delimitată şi fără participarea unei superputeri.

Pe baza experienţei acumulate şi conform unor criterii proprii, specialiştii militari americani^[2] au clasificat conflictele armate în trei mari categorii:

• conflictul de mare intensitate – o ciocnire armată la scară mare între state sau coaliţii (alianţe), în care părţile implicate întrebuinţează toate forţele şi mijloacele aflate la dispoziţie, pentru realizarea scopurilor propuse;
• conflictul de intensitate medie – ciocnire armată între state (coaliţii) cu întrebuinţarea tuturor forţelor şi mijloacelor (cu excepţia armelor de nimicire în masă) în scopul realizării unor scopuri politice limitate;
• conflictul de intensitate mică – sumă de acţiuni politice, militare cu caracter limitat, îndreptate spre susţinerea unui stat prieten, pentru îndeplinirea unor scopuri politice, economice şi psihologice.

Tipurile de conflicte militare posibile, în funcţie de durată, ritm şi intensitate sunt prezentate în anexa numărul 3.

În concluzie, în teoria modernă a războiului, războiul limitat este văzut ca un proces politic dus cu mijloace militare. Scopul acestui proces nu este de a învinge cu orice preţ, ci mai degrabă de a nu pierde şi de a lupta într-un asemenea mod încât inamicul să nu escaladeze nivelul de violenţă până acolo unde nu mai poate fi loc pentru o pace de compromis.

Spectrul conflictului din perspectivă N.A.T.O.

În termenii cei mai simpli, despre orice naţiune, stat sau grup definibil se poate spune în orice moment că este în stare de pace sau război. Totuşi realitatea militară şi politica actuală este mult mai complexă. În timp ce pacea este în mod clar scopul final, este posibil să fii în conflict, fără a fi de fapt în stare de război. Într-adevăr, există chiar grade variabile de pace şi război, separate prin situaţii care pot fi considerate ca nefiind nici una nici alta. De aceea există o tipologie a conflictului cu “pacea” şi “războiul” la extremităţi şi cu ceea ce poate fi numit “conflict altul decât războiul”, în spaţiul dintre aceste două extreme.

Într-un fel, numai prin înţelegerea acestei realităţi poate fi elaborată o doctrină şi stabilit ce rol poate avea armata în acest context .

1. Pacea

“Condiţie care există în relaţiile dintre grupuri, clase sau state, în lipsa violenţei (directe sau indirecte) ori a ameninţării cu violenţa” (Academia de Pace Internaţională, New York). Deşi absenţa violenţei poate fi identificată obiectiv, ameninţarea cu violenţa este o problemă cu mult mai subiectivă şi foarte susceptibilă la percepţii diferite. În realitate limita dintre “pace” şi “conflict altul decât războiul” va fi neclară şi frecvent depăşită.

1. Conflict altul decât războiul

Acest tip de conflict apare atunci când două sau mai multe părţi urmează ţeluri pe care ei, sau alţii, le consideră incompatibile şi recurg la violenţă sau ameninţarea cu violenţa, în urmărirea acestor scopuri. Chiar când violenţa s-a declanşat, diplomaţia sau alte activităţi non-violente pot continua. Această situaţie care poate exista între state sau în interiorul acestora, poate include terorism, conflict etnic sau separatist, dispute de graniţă sau revizionism / revanşism.

1. Războiul

Scopul războiului este de a angaja inamicul în luptă, până la impunerea voinţei proprii asupra acestuia. Starea de război poate fi caracterizată prin încetarea sau suspendarea activităţii normale politice şi diplomatice între părţile luptătoare aflate în conflict deschis. Inevitabil vor exista canale disponibile prin care să se desfăşoare negocierile, în afară de cazul în care scopul urmărit este capitularea necondiţionată.Diferenţa dintre război şi conflict altul decât războiul, este greu de stabilit. Războiul poate fi împărţit în război general şi conflict regional:

(1) RĂZBOIUL GENERALIZAT

În războiul generalizat (război de supravieţuire naţională) activitatea civilă normală este, fie suspendată, fie subordonată activităţii militare. Asemenea condiţii sunt probabile numai în circumstanţe în care este în joc supravieţuirea naţională.

(2) CONFLICTUL REGIONAL

Este o formă a războiului care are loc când sunt deschise ostilităţile, în general, între două sau mai multe state, într-o anumită regiune geografică iar legea internaţională obişnuită (şi, probabil, activitatea diplomatică normală) dintre părţile opozante este suspendată; utilizarea forţei militare directe de către un stat sau grup de state împotriva altuia, coordonată cu alte instrumente de politică statală, este fie reală, fie în perspectivă

BIBLIOGRAFIE

Gârz , Florian -” Tipologia conflictelor militare contemporane”, Editura Militară, 1988.

http://147.238.100.101/center/dtdd/doctrine/armordoc.ht

Note

^[1] De fapt este vorba de o clasificare la baza căreia stă tot ideea de război just sau nejust în alte forme de exprimare.

^[2] http://147.238.100.101/center/dtdd/doctrine/armordoc.htm

© 2025 Sebastian Sârbu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului