Abordări ale tranzițiilor energetice: Prețul carbonului, declinul energetic gestionat și/sau noul acord ecologic?

Sursa: Eaton E. Approaches to energy transitions: Carbon pricing, managed decline, and/or green new deal? Geography Compass. 2021;15:e12554. https://doi.org/10.1111/gec3.12554 (Rezumat)

 

Articolul lui Emily Eaton, „Approaches to energy transitions: Carbon pricing, managed decline, and/or green new deal?”, analizează trei mari direcții prin care poate fi realizată tranziția energetică globală necesară pentru atingerea neutralității carbonului până în jurul anului 2050. Autoarea pornește de la concluziile raportului IPCC privind încălzirea globală de 1,5°C, potrivit cărora emisiile antropice de CO₂ trebuie reduse până la zero net pentru a evita formele cele mai grave ale catastrofei climatice. Deși necesitatea abandonării combustibililor fosili este tot mai larg acceptată, există dezacorduri majore cu privire la mijloacele politice, economice și sociale prin care această tranziție ar trebui realizată.

Prima abordare discutată este cea a capitalului verde bazat pe cerere, reprezentată în special de taxarea carbonului și de sistemele de comercializare a certificatelor de emisii. Această perspectivă pleacă de la teoria economică neoclasică și consideră schimbările climatice drept rezultatul unei externalități de piață: emisiile de gaze cu efect de seră nu au fost incluse în costul real al producției și consumului. Soluția propusă este ca statul să pună un preț pe carbon, astfel încât consumatorii și companiile să fie încurajați să aleagă bunuri, tehnologii și procese mai puțin poluante. În această logică, piața rămâne principalul mecanism de organizare economică, iar guvernele au rolul de a crea stimulente și descurajări financiare.

Eaton critică însă această abordare pentru că, deși a fost adoptată în numeroase țări, nu a produs reducerile profunde de emisii necesare. Taxele pe carbon pot duce la scăderi marginale față de scenariile obișnuite de creștere, dar nu par capabile să determine eliminarea rapidă a combustibililor fosili. În plus, această perspectivă menține ideea creșterii economice continue și tratează tranziția energetică mai ales ca pe o nouă oportunitate de acumulare pentru capitalul privat. Autoarea subliniază că o economie bazată pe energie regenerabilă poate reproduce alte forme de distrugere ecologică și nedreptate socială, dacă nu schimbă raporturile de putere, proprietate și exploatare care au caracterizat capitalismul bazat pe combustibili fosili.

A doua abordare este cea a declinului gestionat al producției de combustibili fosili. Spre deosebire de politicile orientate spre consumatori, aceasta mută accentul pe ofertă, adică pe companiile și statele care extrag, produc și transportă petrol, gaze și cărbune. Măsurile pot include eliminarea subvențiilor pentru combustibili fosili, taxe aplicate producției, cote de extracție, interdicții, moratorii, oprirea noilor permise de exploatare sau limitarea finanțării publice pentru proiecte fosile. Această abordare pornește de la ideea că marile companii producătoare de carbon au o responsabilitate istorică enormă pentru criza climatică și că nu este suficient să fie responsabilizați doar consumatorii.

Declinul gestionat presupune un stat mai activ, capabil să planifice reducerea treptată, dar fermă, a producției de combustibili fosili și să sprijine în același timp dezvoltarea infrastructurii cu emisii reduse. Autoarea arată că această perspectivă este mai realistă decât simpla taxare a carbonului, deoarece atacă direct sursa principală a emisiilor și poate ține combustibilii fosili în pământ. Totuși, ea observă că această abordare rămâne uneori ambiguă în privința întrebărilor mai largi legate de creștere economică, proprietate publică, consum colectiv și rolul capitalului privat în energia regenerabilă. Cu alte cuvinte, reducerea producției fosile nu garantează automat o tranziție justă.

A treia abordare, pe care Eaton o susține cel mai puternic, privește politica climatică drept politică de justiție socială și economică. Aceasta este asociată cu ideile de Green New Deal și Just Transition și este organizată în jurul unui cadru „3D”: decarbonizare, democratizare și decolonizare. Decarbonizarea înseamnă reducerea rapidă a emisiilor, dar nu este suficientă de una singură. Democratizarea presupune redistribuirea bogăției și a puterii, extinderea serviciilor publice, scoaterea unor domenii esențiale — precum energia, transportul, locuințele sau sănătatea — de sub logica strictă a pieței și orientarea economiei spre nevoile colective. Decolonizarea cere recunoașterea drepturilor popoarelor indigene, restituirea terenurilor, respectarea suveranității acestora și corectarea inegalităților istorice dintre Nordul Global și Sudul Global.

Autoarea insistă că tranziția energetică nu va avea sprijin social larg dacă este percepută doar ca o povară impusă oamenilor obișnuiți prin taxe și restricții. În schimb, ea poate deveni o mișcare majoritară dacă oferă beneficii materiale clare: locuri de muncă decente, servicii publice, infrastructură colectivă, protecție pentru lucrători, reducerea inegalităților și repararea nedreptăților istorice. În concluzie, articolul susține că tranziția energetică nu trebuie redusă la o simplă schimbare tehnologică de la combustibili fosili la energie regenerabilă. Pentru a fi eficientă și legitimă, ea trebuie să transforme și relațiile sociale, economice și politice care au produs criza climatică. Eaton consideră că geografii critici pot contribui esențial la această transformare, analizând relațiile dintre spațiu, economie, ecologie și justiție și ajutând la formularea unor politici concrete pentru o tranziție cu adevărat democratică, decolonizatoare și echitabilă.