Manualul Oxford de filosofie a timpului

Sursa: The Oxford Handbook of Philosophy of Time, Edited by Craig Callender, Oxford University Press, 2011 (Rezumat)

 

The Oxford Handbook of Philosophy of Time, coordonat de Craig Callender și publicat de Oxford University Press în 2011, este o amplă lucrare colectivă dedicată problemelor filosofice fundamentale ridicate de natura timpului. Volumul cuprinde 23 de studii grupate în cinci mari secțiuni: metafizica timpului, direcția timpului, timpul în etică și experiență, timpul în fizica clasică și relativistă și, în final, timpul în lumea cuantică. Cartea nu urmărește să impună o singură teorie asupra timpului, ci să prezinte principalele controverse contemporane și, mai ales, să pună în dialog metafizica, filosofia minții, etica, psihologia și fizica.

În introducere, Callender pornește de la caracterul paradoxal al timpului: pe de o parte, acesta pare o componentă fundamentală și abstractă a structurii universului, asemănătoare spațiului; pe de altă parte, timpul este intim legat de existența umană. Ne amintim trecutul, dar nu viitorul; credem că putem influența ceea ce se va întâmpla, dar nu ceea ce s-a întâmplat deja; preferăm ca durerea să fie în trecut și plăcerea în viitor. Din asemenea asimetrii provin intuițiile potrivit cărora timpul „curge”, prezentul este privilegiat, trecutul este fix, iar viitorul rămâne deschis. Una dintre întrebările centrale ale volumului este tocmai dacă aceste caracteristici aparțin timpului însuși sau sunt efecte ale modului în care ființele umane percep și reprezintă realitatea. Filosofia timpului trebuie astfel să distingă între structura obiectivă a lumii și perspectiva temporală egocentrică a observatorului.

Prima parte tratează timpul și metafizica. O dispută esențială privește statutul ontologic al trecutului, prezentului și viitorului. Eternismul susține că toate momentele sunt la fel de reale; posibilismul consideră reale trecutul și prezentul, dar nu viitorul; prezentismul afirmă că numai prezentul există. Presentismul corespunde într-o anumită măsură intuiției cotidiene, dar întâmpină dificultăți serioase. Una este problema „făcătorilor de adevăr”: dacă trecutul nu mai există, ce face adevărată propoziția că au existat dinozauri? O altă dificultate provine din teoria relativității, care nu recunoaște o simultaneitate absolută și, implicit, nici un „prezent” universal privilegiat. Dean Zimmerman încearcă să arate că incompatibilitatea dintre prezentism și relativitate nu este totuși atât de directă pe cât s-a susținut.

În aceeași secțiune este analizată problema persistenței obiectelor în timp. Endurantismul susține că un obiect rămâne în întregime prezent în fiecare moment al existenței sale, în timp ce perdurantismul îl interpretează ca pe o entitate cvadridimensională alcătuită din „părți temporale”. Exdurantismul sau teoria stadiilor oferă o a treia variantă, potrivit căreia ceea ce numim același obiect în momente diferite constă din stadii temporale aflate în anumite relații de continuitate. Alte capitole investighează fatalismul, relația dintre viitor și probabilitate, raportul dintre timp și modalitate și chiar posibilitatea ca timpul să nu fie continuu, ci discret. În ansamblu, această parte arată că întrebarea „ce există în timp?” nu poate fi separată de întrebarea „ce este timpul?”.

A doua parte este consacrată direcției timpului. Experiența noastră este profund asimetrică: dispunem de informații bogate despre trecut, dar nu despre viitor; acțiunile actuale pot modifica ceea ce se va întâmpla, dar nu ceea ce s-a întâmplat; iar procesele fizice macroscopice, precum transferul căldurii, par să evolueze într-o singură direcție. Douglas Kutach analizează asimetria influenței și susține că diferența fundamentală pentru agenți constă în faptul că influența orientată spre viitor poate fi exploatată pentru realizarea scopurilor, pe când eventualele forme de influență spre trecut nu pot fi utilizate practic. Huw Price examinează critic ideea unei „curgeri” obiective a timpului, punând sub semnul întrebării încercările de a fundamenta metafizic un prezent privilegiat sau o orientare temporală intrinsecă. Jill North discută săgeata termodinamică și dificultatea de a explica de ce entropia crește spre ceea ce numim viitor, deși legile microscopice fundamentale sunt în mare parte simetrice temporal. Direcția timpului apare astfel nu ca un fapt simplu și primitiv, ci ca rezultatul unei combinații complexe între legile fizice, condițiile inițiale ale universului, probabilitate și perspectiva agenților.

Partea a treia extinde analiza către experiență, acțiune și etică. Barry Dainton studiază problema experienței imediate a succesiunii și a schimbării prin conceptul de specious present, adică „prezentul aparent”, intervalul scurt în care experiența pare să cuprindă o anumită extensie temporală. Problema este importantă deoarece putem avea impresia unei curgeri continue chiar dacă realitatea ar fi un „univers-bloc”, în care toate evenimentele sunt la fel de reale și nu există un prezent care se deplasează obiectiv. Concluzia lui Dainton este semnificativă: experiența schimbării și a fluxului nu necesită neapărat existența unei curgeri metafizice a timpului; universul-bloc poate explica aspectele dinamice fundamentale ale experienței mai bine decât s-ar putea presupune intuitiv.

Această parte analizează și temporalitatea acțiunii, dezvoltarea în copilărie a conceptelor precum „înainte” și „după” și raportul dintre experiența temporală, memorie, anticipare și identitate personală. În plan moral, David Brink discută neutralitatea temporală, conform căreia poziția temporală a unei plăceri, a unui beneficiu sau a unei suferințe nu ar trebui să aibă, prin ea însăși, importanță normativă. Prudența ne cere, de exemplu, să acceptăm un sacrificiu prezent pentru un beneficiu viitor mai mare și, prin urmare, să acordăm o preocupare comparabilă diferitelor etape ale propriei vieți. Tema evidențiază cât de profund este încorporat timpul nu numai în percepția lumii, ci și în modul în care evaluăm rațional propria existență.

Ultimele două părți ale volumului aduc filosofia timpului în contact direct cu fizica modernă. În mecanica clasică, timpul newtonian îndeplinește funcții precise în descrierea dinamicii. Electromagnetismul ridică problema săgeții radiației, iar teoria relativității modifică radical ideea tradițională a unui prezent universal. În relativitatea specială, simultaneitatea depinde de starea de mișcare a observatorului: ceea ce constituie „acum” pentru un observator nu coincide în mod necesar cu „acum”-ul altuia. Această caracteristică a alimentat argumentele în favoarea eternismului și împotriva prezentismului. Paradoxul gemenilor, analizat inclusiv din perspectiva topologiei spațiu-timpului, demonstrează la rândul său că duratele măsurate depind de traiectoriile observatorilor prin spațiu-timp.

Relativitatea generală permite chiar soluții ale ecuațiilor lui Einstein care conțin curbe temporale închise, ceea ce face ca posibilitatea călătoriei în timp să nu poată fi eliminată pur și simplu prin argumente logice. Smeenk și Wüthrich consideră insuficiente obiecțiile clasice bazate pe paradoxurile călătoriei în trecut și arată că dificultatea reală este de natură fizică: trebuie stabilit dacă structurile spațiu-temporale care permit asemenea călătorii sunt realizabile în universul nostru și dacă o teorie mai fundamentală decât relativitatea generală le-ar permite.

Volumul se încheie cu timpul în fizica cuantică și gravitația cuantică, unde dificultățile devin și mai profunde. Sunt discutate teorema CPT și încălcarea simetriei la inversarea timpului, relația de nedeterminare energie–timp și problema operatorului temporal. Cea mai radicală perspectivă apare însă în capitolul lui Claus Kiefer despre gravitația cuantică. În anumite formulări canonice ale acesteia, timpul dispare din ecuațiile fundamentale. Realitatea fundamentală ar putea fi, într-un sens precis, atemporală, iar timpul pe care îl întâlnim în experiență și în fizica macroscopică ar putea fi o proprietate emergentă, valabilă numai în anumite regimuri ale universului.

În ansamblu, The Oxford Handbook of Philosophy of Time arată că nu există încă o explicație unică și definitivă a timpului. Dimpotrivă, noțiunile aparent evidente de „acum”, trecut, viitor, curgere, schimbare și direcție temporală se dovedesc extrem de problematice atunci când sunt examinate filosofic și confruntate cu fizica modernă. Miza centrală a lucrării este separarea trăsăturilor obiective ale universului de structurile introduse de perspectiva noastră cognitivă și practică. Tocmai aici se află importanța filosofică a timpului: el este simultan o caracteristică a teoriilor fundamentale despre lume, cadrul existenței și acțiunii umane și una dintre principalele limite ale înțelegerii noastre actuale asupra realității.