Antispeciștii își rezervă majoritatea criticilor pentru cultura „antropocentrismului” inerentă gândirii anumitor teologi creștini. Într-adevăr, dogma conform căreia omul este creat după chipul lui Dumnezeu este în contradicție directă cu noțiunea de considerare egală a intereselor. Pentru un creștin, celelalte specii au fost create de Dumnezeu pentru a-l sluji pe om: chiar dacă merită respectul acordat lor de statutul de creaturi ale lui Dumnezeu, acestea rămân inferioare și nu au dreptul la mântuire sau la sacramente, etc. Interpretările teologilor au fost influențate de Părinții Bisericii, adepți ai neoplatonismului, care fac diferența între om și alte creaturi, și conexiunile metaforice dintre demoni și fiare (șarpele păcatului originar a fost destul de târziu identificat cu diavolul, ceea ce Cartea Genezei nu a făcut-o).
Cu toate acestea, dacă luăm în calcul Biblia ebraică originală, lipsită de interpretări antropocentrice (Dumnezeul creștin s-a făcut om doar pentru oameni), vom observa, atunci, că în iudaismul primitiv, dominația asupra peștilor și păsărilor de către un Adam vegetarian și urmașii săi țin numai de concept și nu de practică, titlul de conducător al animalelor fiind doar onorific, Geneza neindicând nicăieri că ele trebuie să fie conduse sau să fie îndrumate pentru a-și îndeplini destinul, animale care de altfel îl laudă pe Dumnezeu în felul lor (Psalmii, CXLVIII:10).
Unele religii sau culturi majore par să se apropie mai mult de antispecism. Credința în reîncarnare în hinduism (care este mai mult o cultură cu curente religioase în cadrul ei, legat de shaivism, vishnuism, șakism etc.), jainismul, budismul și sikhismul duc la proscrierea consumului de animale și la evitarea pe cât posibil a uciderii lor, sau la a le face să sufere. Noțiunea de a fi simțitor, indiferent de specia din care face parte, este centrală în hinduism, budism și jainism. Se datorează faptului că toate animalele sunt înzestrate cu acest suflet comun, principiul vital comun tuturor ființelor vii (chiar „dorința de a trăi”, potrivit filozofului Arthur Schopenhauer), și este recomandabil să nu le rănești, să nu le omori. Toate textele sacre, fie hinduse, budiste, sikhe sau jainiste, învață respectul pentru toate viețuitoarele (noțiunea de ahimsa) ca valoare supremă, normă socială, politică și idealul cel mai înalt.
În hinduism, jainism și, în general, în religiile și filozofiile indiene (budism, ayyavazhi), separarea dintre umanitate și animalitate nu este deci o separare a naturii, ci o diferență de grad. Potrivit hinduismului, animalele au zâmbet, râs, lacrimi etc., după cum demonstrează acest cântec al poetului vishnouit Toukaram:
„Nu mai puteam să mint, așa că am început să-i spun câinelui „Dumnezeu”. La început m-a privit, jenat! Atunci a început să zâmbească, atunci chiar a dansat! L-am păstrat cu mine: acum nici nu mai mușcă! Mă întreb dacă acest lucru ar putea funcționa asupra oamenilor?”
Cu toate acestea, pentru ramura filosofică a Mimamsa, animalele au mai multe tamas („inconștiență”) decât omul, de unde și inocența lor, ceea ce îi apropie de copiii mici. Cu toate acestea, toți filozofii hinduși sunt de acord cu faptul că animalul are aceleași abilități de percepție și raționament prin inferență ca omul: este în esență incapacitatea ritualului vedic sau de a transcende ritualul (karma) care face din animal o ființă non-umană, rezultatul actelor sale anterioare (căci, potrivit tradiției hinduse, omul care a ratat eliberarea trebuie să treacă printr-un ciclu de 8.400.000 de renașteri în alte condiții decât condiția umană înainte de a o accesa din nou): de asemenea, și absența practicii rituale este cea care face unica diferență esențială între divinități și oameni (animalele și zeii au astfel un punct comun, acela de a nu efectua un ritual, care este singurul lucru care îi deosebește cu adevărat de umanitate). Din punct de vedere hindus, nu există o separare clară între umanitate și animalitate; în afară de aceasta, „ultimele creaturi” nu sunt nici plante, nici animale conform legilor lui Manu, ci oameni cruzi, aspri, numiți „demoni”.
În lumea chineză, în conformitate cu perspectivele taoismului și confucianismului, nu există nicio separare clară între umanitate și animalitate, nicio separare de „natură”, ci o diferență de „grad”, animalele și oamenii fiind în realitate interdependente; astfel, lucrările confucianiste din antichitate declară:
„Că nu există nicio diferență între omul obișnuit și animal, că toți sunt copii ai Naturii și asta presupune un fel de fraternitate. Dar aceleași texte specifică și faptul că numai omul luminat se distinge de fiare.”
– Danielle Elisseeff
Confucianismul pune în discuție, de asemenea, o anumită percepție chineză a sensului vieții pentru fiecare creatură și consideră că este o „eroare” a da o definiție proprie omului pentru umanitate:
„În fapt, poziția confucianistă încurajează stabilirea unui fel de corespondență între felul în care o civilizație consideră animalele și cel în care elitele sale îi tratează pe oamenii considerați obișnuiți, pe cei care nu au niciun primat al cunoașterii, nici primatul puterii. De aceea, și în ciuda a ceea ce spun unii observatori ai societății chineze, tind să considere relațiile om-animal drept „non-subiect”, nimic nu este, de fapt, mai revelant în ceea ce se poate întâmpla cu omul simplu de care statul va avea nevoie mâine, ca un prinț pofticios care cere un tocan. Dacă animalul în China este un „non-subiect”, s-ar putea ca același pericol să amenințe cetățeanul obișnuit.”
– Danielle Elisseeff
Consumul de alimente de origine animală este o parte centrală a dietei majorității populațiilor umane. În aproape toate culturile, oamenii consideră normal să exploateze sau să ucidă indivizi din alte specii, deoarece uneori aceste acțiuni sunt considerate ca profitabile, alteori ca fiind nocive. În cele din urmă, multe culturi au practicat sacrificii animale și umane deopotrivă.
Lasă un răspuns