Cenușăreasa, de Charles Perrault

(Jean-Antoine Laurent: Cenușăreasa: o potrivire perfectă)

A existat mai demult un om care s-a căsătorit a doua oară; soția lui era cea mai mândră și mai trufașă femeie care s-a văzut vreodată. Aceasta avea, de la fostul soț, două fiice, care semănau exact cu ea în toate lucrurile. El avea, de asemenea, de la prima soție, o fiică tânără, dar de o bunătate și dulceață de neegalat din fire, calități de la mama ei, care fusese cea mai bună creatură din lume.

Abia s-au terminat ceremoniile nunții, că mama vitregă a început să își arate adevărata față. Nu putea suporta calitățile acestei fete drăguțe, mai ales că acestea făceau ca propriile fiice să pară cu atât mai odioase. A pus-o la cele mai grele munci ale casei. Să sepele vasele, mesele, etc. și să facă curățenie în camera doamnei și în cele ale domnișoarelor, fiicele ei. De dormit dormea într-un pod amărât, pe un pat jalnic de paie, în timp ce surorile ei dormeau în camere luxoase, cu pardoseli toate încrustate, pe paturi dintre cele mai moderne și cu oglinzi atât de mari încât se putea vedea în întregime de la cap la picioare.

Biata fată suporta totul cu răbdare și nu îndrăznea să-i spună tatălui ei, care ar fi certat-o; căci soția lui îl controla în întregime. După ce își termina treaba treaba, obișnuia să meargă în colțul unde se găsea hornul și să se așeze acolo în zgură și cenușă, ajungând astfel să fie numită Cerșetoarea. Doar sora mai mică, care nu era atât de nepoliticoasă și necivilizată ca cea mai mare, o numea Cenușăreasa. Cu toate acestea, Cenușăreasa, în ciuda îmbrăcămintei sale grosiere, era de o sută de ori mai frumoasă decât surorile ei, deși acestea erau întotdeauna îmbrăcate foarte scump.

S-a întâmplat ca fiul regelui să organizeze un bal și să invite toate persoanele mondene la el. Tinerele noastre domnișoare au fost, de asemenea, invitate, pentru că erau recunoscute printre aceste persoane. Au fost foarte încântate de această invitație și s-au apucat cu bucurie să selecteze mantiile, rochiile și coafurile care le-ar aranja cel mai bine. Aceasta a fost o nouă problemă pentru Cenușăreasa; căci ea a fost cea care călcat lenjeria surorilor sale și le-a plisat volanele. Acestea nu au vorbit toată ziua decât despre cum ar trebui să fie îmbrăcate.

„Eu cel puțin”, a spus cea mai mare, „voi purta costumul meu de catifea roșie cu ornamente franceze”.

„Iar eu”, a spus cea mai tânără, „voi purta rochia mea obișnuită; dar, pentru a compensa acest lucru, îmi voi lua mantia cu flori de aur și decorațiunea mea cu diamante, care este departe de a fi cea mai obișnuit din lume.”

Au trimis după cel mai bun coafor pe care îl puteau găsi pentru a le aranja voalurile de cap și coafurile, și au folosit perii și plasturii roșii de la Mademoiselle de la Poche.

De asemenea, au consultat-o ​​pe Cenușăreasa în toate aceste aspecte, întrucât avea idei excelente, iar sfaturile ei erau întotdeauna bune. Într-adevăr, ea chiar și-a oferit serviciile pentru a le aranja părul, pe care ele le-au acceptat bucuroase. În timp ce făcea asta, ele i-au spus: „Cenușăreaso, nu ți-ar plăcea să mergi la bal?”

„Vai!” a spus ea, „vă bateți joc de mine; nu sunt făcută eu să merg într-un astfel de loc.”

„Ai dreptate”, au răspuns ele. „I-ai face pe oameni să râdă văzând o Cerșetoare la un bal”.

Oricine în afară de Cenușăreasa le-ar fi aranjat părul aiurea, dar ea era foarte bună și le-a aranjat perfect. Fuseseră în acest timp atât de încântate încât nu mai mâncaseră nimic timp de aproape două zile. Cu toate astea au rupt mai mult de o duzină de șireturi încercând să se încorseteze suficient cât să le dea o formă mai slabă, fină. Se studiau continuu în fața oglinzilor. În cele din urmă a venit ziua cea mare. Au mers la curte, iar Cenușăreasa le-a urmărit din ochi cât a putut. Când le-a pierdut din vedere, a început să plângă.

Nașa ei, care a văzut-o toată în lacrimi, a întrebat-o ce se întâmplă.

„Mi-aș dori să pot. Mi-aș dori să pot.” Nu a fost capabilă să termine cea vroia să spună, fiind întreruptă de lacrimi și suspine.

Această nașă de-a ei, care era o zână, i-a spus: „Vrei să poți merge la bal; nu-i așa?”

”Da”, a strigat Cenușăreasa, cu un oftat zgomotos.

„Ei bine”, i-a spus nașa, „stai cuminte, voi rezolva eu să poți merge.” Apoi a luat-o în camera ei și i-a spus: „Fugi în grădină și adu-mi un dovleac”.

Cenușăreasa s-a dus imediat să culeagă pe cel mai bune pe care l-a putut găsi și i l-a adus nașei sale, neputându-și imagina cum acest dovleac ar putea să o ajute să meargă la bal. Nașa ei a scos tot din din interiorul dovleacului, nelăsând nimic altceva decât coaja. După ce a făcut acest lucru, a lovit dovleacul cu bagheta ei magică și l-a transformat instantaneu într-o caleașcă fină, aurită peste tot cu aur.

Apoi s-a dus să se uite în capcana ei pentru șoareci, unde a găsit șase șoareci, toți în viață, și a poruncit Cenușăresei să ridice puțin trapa. Ea a lovit ușor fiecăre șoricel, pe măsură ce ieșea, cu bagheta ei, iar șoricelul s-a transformat pe loc într-un cal fin, obținând astfel un se de șase cai foarte frunoși de culoarea gri pătat a șoarecilor.

Fiind nevoie de un vizitiu, Cenușăreasa a spus: „Mă duc să văd dacă nu există vreun șobolan în capcana pentru șobolani, pe care să-l putem transforma într-un vizitiu”.

„Ai dreptate”, a răspuns nașa ei, „du-te și caută”.

Cenușăreasa i-a adus capcana și în ea erau trei șobolani uriași. Zâna l-a ales pe cel care avea cea mai mare barbă, l-a atins cu bagheta ei și l-a transformat într-un vizitiu gras și vesel, care avea cele mai inteligente mustăți care s-ar fi putut vedea vreodată.

După aceea, ea i-a spus: „Du-te din nou în grădină și vei găsi șase șopârle în spatele vgăleții. Adu-le la mine”.

S-a conformat repede, iar nașa ei le-a transformat în șase lachei, care au sărit imediat în spatele caleștii, cu livrele pe care le purtau cu aur și argint, și stăteau agățau foarte aproape unul de celălalt ca și cum nu ar fi făcut nimic altceva toată viața lor. Zâna i-a spus apoi Cenușăresei: „Ei bine, ai aici tot ce îți trebuie pentru a merge la bal; ești mulțumită de cum arată?”

”O, da”, a strigat ea; „dar trebuie să merg în aceste zdrențe urâte?”

Nașa ei a atins-o atunci cu bagheta și, în același moment, hainele ei s-au transformat în haine fine de aur și argint, toate pline de bijuterii. Apoi, i-a dat o pereche de conduri de sticlă, cei mai frumoși din întreaga lume. Astfel îmbrăcată, s-a urcat în caleașca ei; dar nașa ei, mai presus de toate, i-a poruncit să nu rămână peste miezul nopții, spunându-i, în același timp, că, dacă va rămâne o clipă mai mult, caleașca se va transforma la loc în dovleac, caii în șoareci, vizitiul în șobolan, și lacheii în șopârle, iar hainele ei vor reveni la aspectul dinainte.

Ea i-a promis nașei ei să plece de la bal înainte de miezul nopții; și apoi a pornit caleașca, abia reușind să își stăpânească bucuria. Fiul regelui, căruia i s-a spus că a sosit o mare prințesă pe care nimeni nu o știa, a fugit să o primească. El i-a oferit mâna în timp ce cobora din caleașcă și a condus-o în hol, printre invitați. A urmat imediat o tăcere profundă. Toată lumea a încetat să danseze, iar viorile au încetat să mai cânte, atât de fascinată era toată lumea de frumusețea fără seamăn a nou-venitei necunoscută.

Apoi nu s-a mai auzit nimic decât un murmur confuz de „Ce frumoasă este! Ce frumoasă este!”

Regele însuși, bătrân cum era, nu s-a putut abține să nu o privească spunându-i încet reginei că a trecut mult timp de când nu mai văzuse o creatură atât de frumoasă și minunată.

Toate doamnele erau ocupate să studieze hainele și pălăria ei, în speranța că vor avea unele fabricate a doua zi după același model, cu condiția să poată găsi materiale atât de fine și mâini la fel de capabile să le facă.

Fiul regelui a condus-o la scaunul cel mai de onoare și apoi a invitat-o la dans. A dansat atât de grațios încât toți au admirat-o din ce în ce mai mult. O masă bună a fost servită, dar tânărul prinț nu a mâncat nicio bucată, atât de ocupat era să o privească intens.

Ea s-a dus și s-a așezat lângă surorile ei, fiind foarte amabilă cu ele, dându-le din portocalele și citricele pe care i le oferise prințul, ceea ce le-a surprins foarte mult, căci nu o cunoșteau. În timp ce Cenușăreasa se amuza astfel de surorile ei, a auzit ceasul bătând ora unsprezece și trei sferturi; a făcut imediat o plecăciune de curtoazie către invitați și s-a grăbit să plece cât de repede a putut.

Ajunsă acasă, a fugit să-și caute nașa și, după ce i-a mulțumit, a spus că nu poate decât să-și dorească din toată inima să meargă la bal și a doua zi, pentru că fiul regelui a invitat-o.

În timp ce îi descria cu nerăbdare nașei sale tot ce se întâmplase la bal, cele două surori ale ei au bătut la ușă, la care Cenușăreasa a alergat să o deschidă.

”Ați atat atât de mult!” a spus, căscând, frecându-și ochii și întinzându-se de parcă ar fi dormit; totuși nu îi fusese somn deloc cât timp fuseseră plecate de acasă.

„Dacă ai fi fost la bal”, a spus una dintre surorile ei, „nu ai mai fi fost așa de obosită. Cea mai frumoasă prințesă a fost acolo, cea mai frumoasă pe care ochii muritori au văzut-o vreodată. Ea a fost foarte amabilă cu noi și ne-a dat portocale și citrice”.

Cenușăreasa părea foarte indiferentă în această privință. Le-a întrebat numele acelei prințese, dar ele i-au spus că nu îl știu, și că fiul regelui a fost foarte tulburat din cauza ei și ar da orice ca să afle cine este ea. La aceasta, Cenușăreasa, zâmbind, a răspuns: „Înseamnă că este, într-adevăr, foarte frumoasă; cât de fericite ați fost! Nu aș putea să o văd și eu? Ah, dragă Charlotte, împrumută-mi rochia ta galbenă pe care o porți în fiecare zi.”

”Da, cum să nu!” a strigat Charlotte; „Să împrumut hainele mele unei Cerșetoare atât de murdară ca tine! Ar însemna să fiu o proastă.”

Cenușăreasa, într-adevăr, se aștepta la un astfel de răspuns și a fost foarte bucuroasă de refuz; căci ar fi fost tristă dacă sora ei i-ar fi împrumutat ceea ce ea ceruse în glumă.

A doua zi, cele două surori s-au dus din nou la bal, și la fel și Cenușăreasa, dar îmbrăcată și mai magnific decât înainte. Fiul regelui a stat mereu lângă ea și nu a încetat cu complimentele și discursuri amabile adresate ei. Toate acestea nu erau deloc obositoare pentru ea, astfel încât aproape că a uitat ceea ce îi spusese nașa ei. Credea că nu este mai târziu de unsprezece când ceasul a început să bată miezul nopții. A sărit în sus și a fugit, la fel de agilă ca o căprioară. Prințul a urmărit-o, dar nu a putut să o ajungă. A pierdut pe drum unul dintre condurii ei de sticlă, pe care prințul l-a ridicat cu mare grijă. A ajuns acasă, dar cu sufletul la gură, și în hainele ei vechi și urâte; nu mai rămăsese din toată vestimentația ei decât unul dintre micii conduri, tovarășul celui pe care-l pierduse.

Paznicii de la poarta palatului au fost întrebați dacă nu au văzut o prințesă ieșind. Au răspuns că nu văzuseră pe nimeni plecând decât o fată tânără, foarte prost îmbrăcată, și care avea mai mult aerul unei țărănci sărace decât al unei domnișoare.

Când cele două surori s-au întors de la bal, Cenușăreasa le-a întrebat dacă s-au distrat bine și dacă frumoasa doamnă a fost acolo.

I-au spus că da, dar că aceasta s-a grăbit să plece imediat ce a bătut ora doisprezece, și cu atâta grabă încât și-a pierdut unul dintre micii ei conduri de sticlă, cei mai frumoși din lume, pe care l-a luat fiul regelui; că nu a făcut altceva decât să o privească tot timpul la bal și că, cu siguranță, era foarte îndrăgostit de frumoasa persoană care era proprietara condurului de sticlă.

Ceea ce spuneau era foarte adevărat; câteva zile mai târziu, fiul regelui a proclamat, prin sunetul trâmbiței, că se va căsători cu cea pe al cărei picior s-ar potrivi acest condur. Au început să-l încerce pe prințese, apoi pe ducese și apoi pe toată curtea, dar degeaba; a fost adus celor două surori, care au făcut tot ce au putut pentru a-și forța piciorul în condur, dar nu au reușit.

Cenușăreasa, care a văzut toate acestea și a știut că este condurul ei, le-a spus, râzând: „Lăsați-mă să văd dacă mie nu mi se potrivește”.

Surorile ei au izbucnit în râs și au început să o ridiculizeze. Cel care a fost trimis să încerce condurul s-a uitat cu seriozitate la Cenușăreasa și, găsind-o foarte frumoasă, a spus că ar trebui să încerce și ea, și că are ordin să-i lase pe toți să încerce.

A pus-o pe Cenușăreasa să se așeze și, punându-i condurul în picior, a descoperit că merge foarte ușor, potrivindu-se de parcă ar fi fost din ceară. Cele două surori ale ei au fost foarte uimite, dar chiar mai mult când Cenușăreasa a scos din buzunar celălalt condur și l-a pus în celălalt picior. Apoi a intrat nașa ei și a atins cu bagheta hainele Cenușăresei, făcându-le mai bogate și mai magnifice decât oricare dintre cele pe care le purtase înainte.

Și atunci cele două surori ale ei au descoperit că ea era acea doamnă frumoasă și fină pe care o văzuseră la bal. S-au aruncat la picioarele ei pentru a cere iertare pentru toate tratamentele rele la care au supus-o. Cenușăreasa le-a ridicat și, în timp ce le-a îmbrățișat, le-a spus că le-a iertat din toată inima și a spera ca și ele să o iubească mereu.

A fost dusă la tânărul prinț, îmbrăcată așa cum era. El a văzut că este și mai fermecătoare decât înainte și, la câteva zile după aceea, s-a căsătorit cu ea. Cenușăreasa, care era la fel de buna pe cât de frumoasă, le-a oferit celor două surori locuri la palat, și chiar în aceeași zi le-a făcut cunoștință cu doi mari domni ai curții.

Morală: Frumusețea unei femei este o comoară rară care va fi mereu admirată. Cu toate acestea, mila este neprețuită și are o valoare și mai mare. Iată ce i-a dat nașa Cenușăresei când a învățat-o să se comporte ca o regină. Pentru femeile tinere, în câștigarea unei inimi, grația este mai importantă decât o coafură frumoasă. Este un adevărat dar al zânelor. Fără ea nimic nu este posibil; cu ea, se poate face orice.

O altă morală: fără îndoială, este un mare avantaj să ai inteligență, curaj, o bună educație și bun simț. Aceste talente și altele similare provin doar din cer și este bine să le avem. Cu toate acestea, chiar și acestea nu reușesc să vă aducă succes, fără binecuvântarea unui naș sau a unei nașe.

© 2021, Cele mai frumoase povești din toate timpurile, Volumul 1 – Traducere de Nicolae Sfetcu