Oamenii de știință au constatat că Luna se îndepărtează încet de Pământ. Nu este un fenomen neobișnuit ca sateliții naturali ai unor planete să scape de sub atracția gravitațională a acestora și să devină la rândul lor planete gravitând în jurul stelei centrale, fiind numite din această cauză ”plunete”. Astfel de sateliți naturali, sau chiar planete, pot ieși chiar de sub atracția gravitațională a sistemului stelar în care orbitau, devenind niște rătăcitori solitari în spațiu – exoluni, respectiv exoplanete sau planete rătăcitoare.
În cazul unui sistem de două corpuri astrale, planetă-lună, care devine instabil, simulările pe calculator arată că în 44% din cazuri sateliții se prăbușesc pe planetă, în timp ce în 48% e cazuri părăsesc orbita planetei devenind o ”ploonetă”.
Din sateliții care scapă de atracția planetei, 6% cad pe soarele lor, și doar 2% din ele devin exoplanete scăpate de sub atracția sistemului solar.
Mario Sucerquia de la Universitatea din Antioquia, Columbia, a declarat pentru New Scientist că „Forța mareelor Pământului depărtează treptat Luna de Pământ cu o rată de aproximativ 3 centimetri pe an. Prin urmare, luna este într-adevăr o potențială ploonetă odată ce atinge o orbită instabilă.”
Dar, pe măsură ce Luna se depărtează de Pământ, acesta își încetinește rotația, cu consecințe posibil devastatoare, determinând o frecvență și putere mult mai mare a cutremurelor. Roger Bilham de la Universitatea din Boulder, Colorado, și Rebecca Bendick de la Universitatea Montana, Missoula au monitorizat cutremurele cu o magnitudine mai mare de șapte din 1900 până în prezent. Aceștia au constat că cele mai mari cutremure, de peste 7, s-au produs în anii în care viteza de rotație a pământului a încetinit ușor. „Corelația dintre rotația Pământului și activitatea cutremurului este puternică și sugerează că va exista o creștere a numărului de cutremure intense”, afirmă Bilham.
Lasă un răspuns