Gaunilo
Una dintre primele obiecții înregistrate la argumentul lui Anselm privind existența lui Dumnezeu, a fost ridicată de unul dintre contemporanii lui Anselm, Gaunilo of Marmoutiers. El și-a invitat cititorul să conceapă o insulă „mai excelentă” decât orice altă insulă. El a sugerat că, potrivit dovezilor lui Anselm, această insulă trebuie să existe în mod necesar, deoarece o insulă care ar exista ar fi mai excelentă. Critica lui Gaunilo nu demonstrează în mod explicit un defect în argumentul lui Anselm; mai degrabă, susține că dacă argumentul lui Anselm este solid, la fel sunt multe alte argumente cu aceeași formă logică, care nu pot fi acceptate. El a oferit o critică suplimentară asupra argumentului ontologic al lui Anselm, sugerând că noțiunea de Dumnezeu nu poate fi concepută, așa cum afirmase Anselm. El a susținut că mulți teiști ar accepta că Dumnezeu, prin natură, nu poate fi înțeles pe deplin. Prin urmare, dacă oamenii nu pot concepe pe deplin pe Dumnezeu, argumentul ontologic nu poate funcționa.
Anselm a răspuns criticilor lui Gaunilo, spunând că argumentul se aplică numai conceptelor cu existență necesară. El a sugerat că numai o ființă cu existență necesară poate îndeplini cerința a „ceea ce nu poate fi conceput nimic mai mare”. În plus, un obiect contingent, cum ar fi o insulă, ar putea fi întotdeauna îmbunătățit și astfel nu ar putea ajunge niciodată la o stare de perfecțiune. Din acest motiv, Anselm a respins orice argument care nu avea legătură cu o ființă cu existența necesară.
Au fost prezentate alte parodii, inclusiv corolarul diavolului, corolarul fără diavol și corolarul diavolului extrem. Corolarul diavolului propune că există în înțelegere o ființă față de care nu poate fi conceput nimic mai rău (uneori termenul mai puțin bună este folosit în loc de mai rău). Folosind forma logică a lui Anselm, parodia susține că, dacă există în înțelegere, o ființă mai rea ar fi una care există în realitate; astfel, o astfel de ființă există. Corolarul fără diavol este similar, dar susține că o ființă mai rea ar fi una care nu există în realitate, deci nu există. Corolarul extrem fără diavolul avansează în acest sens, propunând că o ființă mai rea ar fi aceea care nu există în înțelegere, deci o astfel de ființă nu există nici în realitate, nici în înțelegere. Timothy Chambers a susținut că corolarul diavolului este mai puternic decât provocarea lui Gaunilo, deoarece rezistă provocărilor care pot învinge parodia lui Gaunilo. El a mai susținut că corolarul fără diavol este o provocare puternică, deoarece „subscrie” corolarul fără diavol, care „amenință argumentul lui Anselm chiar la temelia sa”.
Thomas Aquinas
Thomas Aquino, în timp ce propunea cinci dovezi ale existenței lui Dumnezeu în Summa Theologica, s-a opus argumentului lui Anselm. El a sugerat că oamenii nu pot cunoaște natura lui Dumnezeu și, prin urmare, nu pot concepe pe Dumnezeu așa cum propunea Anselm. Argumentul ontologic ar fi semnificativ doar pentru cineva care înțelege complet esența lui Dumnezeu. Aquina a motivat că, întrucât numai Dumnezeu poate cunoaște complet esența Lui, numai El ar fi putut folosi argumentul. Respingerea argumentului ontologic i-a determinat și pe alți teologi catolici să respingă argumentul.
David Hume
(David Hume a motivat că un argument ontologic nu este posibil.)
Filozoful și empiristul scoțian David Hume a susținut că nu se poate dovedi deloc că există ceva folosind doar raționamente a priori. În Dialogurile despre religia naturală, personajul Cleanthes propune o critică:
”… este o evidentă absurditate în a pretinde a demonstra o chestiune de fapt sau a o demonstra prin orice argumente a priori. Nimic nu este demonstrabil, cu excepția cazului în care contrariul implică o contradicție. Nimic, care este clar conceput, nu implică o contradicție. Orice am concepe ca existent, putem de asemenea concepe ca inexistent. Prin urmare, nu există o ființă, a cărei inexistență implică o contradicție. În consecință, nu există nicio ființă, a cărei existență să poată fi demonstrată.”
Hume a sugerat, de asemenea, că, având în vedere că nu avem o idee abstractă a existenței (în afară de ca parte a ideilor noastre despre alte obiecte), nu putem pretinde că ideea lui Dumnezeu implică existența lui. El a sugerat că orice concepție despre Dumnezeu am avea, o putem concepe fie despre existență, fie despre inexistență. El credea că existența nu este o calitate (sau perfecțiune), deci nu trebuie să existe o ființă complet perfectă. Astfel, el a susținut că nu este o contradicție să negăm existența lui Dumnezeu. Deși această critică este îndreptată împotriva unui argument cosmologic, similar cu cel al lui Samuel Clarke în prima prelegere a lui Boyle, a fost aplicată și la argumente ontologice.
Immanuel Kant
(Immanuel Kant a propus că existența nu este un predicat.)
Immanuel Kant a prezentat o critică influentă a argumentului ontologic în Critica rațiunii pure. Critica sa se îndreaptă în primul rând către Descartes, dar îl atacă și pe Leibniz. Este modelată prin distincția sa centrală între propozițiile analitice și cele sintetice. Într-o propoziție analitică, conceptul predicat este conținut în conceptul său de subiect; într-o propoziție sintetică, conceptul predicat nu este conținut în conceptul său de subiect.
Kant pune sub semnul întrebării inteligibilitatea conceptului de ființă necesară. El consideră exemple de propoziții necesare, cum ar fi „un triunghi are trei unghiuri” și respinge transferul acestei logici la existența lui Dumnezeu. În primul rând, el susține că astfel de propoziții necesare sunt neapărat adevărate numai dacă există o astfel de ființă: Dacă există un triunghi, acesta trebuie să aibă trei unghiuri. Propunerea necesară, susține el, nu face necesară existența unui triunghi. Astfel, el susține că, dacă propoziția „X există” este prezentată, ar urma că, dacă X există, el există în mod necesar; acest lucru nu înseamnă că X există în realitate. În al doilea rând, el susține că contradicțiile apar numai atunci când subiectul și predicatul sunt menținute și, prin urmare, o judecată a inexistenței nu poate fi o contradicție, deoarece neagă predicatul.
Kant propune apoi că afirmația „Dumnezeu există” trebuie să fie analitică sau sintetică – predicatul trebuie să fie în interiorul sau în afara subiectului, respectiv. Dacă propoziția este analitică, așa cum o consideră argumentul ontologic, atunci afirmația ar fi adevărată numai datorită sensului dat cuvintelor. Kant susține că aceasta este doar o tautologie și nu poate spune nimic despre realitate. Cu toate acestea, dacă afirmația este sintetică, argumentul ontologic nu funcționează, deoarece existența lui Dumnezeu nu este cuprinsă în definiția lui Dumnezeu (și, ca atare, ar trebui găsite dovezi pentru Dumnezeu).
Kant continuă să scrie, „ „a exista” nu este în mod evident un predicat real și nu poate face parte din conceptul a ceva. El propune că existența nu este un predicat sau o calitate. Aceasta deoarece existența nu se adaugă la esența unei ființe, ci doar indică apariția ei în realitate. El afirmă că, luând subiectul lui Dumnezeu cu toate predicatele sale și afirmând apoi că Dumnezeu există, „nu adaug niciun predicat nou la concepția despre Dumnezeu”. El susține că argumentul ontologic funcționează numai dacă existența este un predicat; dacă nu este așa, el susține că argumentul ontologic este invalidat, deoarece este posibil ca o ființă complet perfectă să nu existe.
În plus, Kant susține că conceptul de Dumnezeu nu este unul unic anume; mai degrabă, este un „obiect al gândirii pure”. El afirmă că Dumnezeu există în afara domeniului experienței și al naturii. Deoarece nu putem experimenta pe Dumnezeu prin experiență, Kant susține că este imposibil să știm cum am verifica existența lui Dumnezeu. Acest lucru este în contrast cu conceptele materiale, care pot fi verificate prin intermediul simțurilor.
Douglas Gasking
Filozoful australian Douglas Gasking (1911–1994) a elaborat o versiune a argumentului ontologic menit să dovedească inexistența lui Dumnezeu. Nu era intenționat să fie serioasă; mai degrabă, scopul său era să ilustreze problemele pe care Gasking le vedea în argumentul ontologic.
Gasking a afirmat că creația lumii este cea mai minunată realizare imaginabilă. Meritul unei astfel de realizări este produsul calității sale și al dizabilității creatorului: cu cât este mai mare dizabilitatea creatorului, cu atât aceasta este mai impresionantă realizarea. Inexistența, afirmă Gasking, ar fi cel mai mare handicap. Prin urmare, dacă universul este produsul unui creator existent, am putea concepe o ființă mai mare – una care nu există. Un creator inexistent este mai mare decât unul care există, deci Dumnezeu nu există. Propunerea lui Gasking că cel mai mare handicap ar fi inexistența este un răspuns la presupunerea lui Anselm că existența este un predicat și o perfecțiune. Gasking folosește această logică pentru a presupune că inexistența trebuie să fie un handicap.
Oppy a criticat argumentul, considerându-l ca o parodie slabă a argumentului ontologic. El a afirmat că, deși s-ar putea accepta că ar fi o realizare mai mare pentru un creator inexistent să creeze ceva decât un creator care există, nu există niciun motiv să presupunem că un creator inexistent ar fi o ființă mai mare. El a continuat argumentând că nu există niciun motiv pentru a vedea creația lumii drept „cea mai minunată realizare imaginabilă”. În sfârșit, el a declarat că poate fi de neconceput ca o ființă inexistentă să creeze orice.
Coerența unei ființe maxime
În dezvoltarea sa a argumentului ontologic, Leibniz a încercat să demonstreze coerența unei ființe suprem perfecte. C. D. Broad a afirmat că dacă două caracteristici necesare perfecțiunii lui Dumnezeu sunt incompatibile cu o a treia, noțiunea de ființă supremă perfectă devine incoerentă. Argumentul ontologic presupune definiția lui Dumnezeu pretinsă de teismul clasic: că Dumnezeu este atotputernic, omniscient și perfect moral din punct de vedere moral. Kenneth Einar Himma a afirmat că omnisciența și atotputernicia pot fi incompatibile: dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci ar trebui să poată crea o ființă cu liber arbitru; dacă este omniscient, atunci ar trebui să știe exact ce va face o astfel de ființă (care le poate face, tehnic, fără liberă voință). Această analiză ar face ca argumentul ontologic să fie incoerent, întrucât caracteristicile necesare unei ființe maxime nu pot coexista într-o singură ființă, astfel o astfel de ființă nu ar putea exista.
Existența vs. esența
Bertrand Russell, în faza sa timpurie hegeliană, a acceptat argumentul; el a exclamat odată: „Marele Dumnezeu în cizme! – argumentul ontologic este solid!” Cu toate acestea, a criticat ulterior argumentul, afirmând că „argumentul nu pare, într-o minte modernă, foarte convingător, dar este mai ușor să te simți convins că trebuie să eșueze decât să găsești cu exactitate unde eșuează”. El a făcut o distincție între existență și esență, argumentând că esența unei persoane poate fi descrisă în timp ce existența acesteia rămâne în discuție.
Lasă un răspuns