Home » Articole » Articole » Societate » Filozofie » Dumnezeu » Filosofii despre problema răului

Filosofii despre problema răului

postat în: Dumnezeu 0

Epicur

Epicur(Prima declarație a problemei răului este atribuită lui Epicur, dar aceasta este incertă.)

Epicur este, în general, creditat că a expus primul problema răului, care este uneori numită „paradoxul epicurean”, „enigma lui Epicur” sau „trilema lui Epicur”:

”Este Dumnezeu dispus să prevină răul, dar nu este capabil? Atunci nu este atotputernic.
Este el capabil, dar nu este dispus? Apoi este malefic.
Este capabil și dispus? Atunci de unde vine răul?
Nu este nici capabil, nici dispus? Atunci de ce să-l numim Dumnezeu?”
Paradoxul epicurean, ~ 300 î.e.n.

Nu există niciun text scris supraviețuitor al lui Epicur care să stabilească faptul că el a formulat în mod real problema răului în acest fel, și nu este sigur că el a fost autorul. O atribuire a lui poate fi găsită într-un text datat aproximativ 600 de ani mai târziu, în Tratatul despre mânia lui Dumnezeu din secolul al III-lea al teologului creștin Lactantius, unde Lactantius critică argumentul. Argumentul lui Epicur, prezentat de Lactantius, susține de fapt că un zeu atotputernic și atotbinevoitor nu există și că zeii sunt distanți și neimplicați în preocupările omului. Zeii nu sunt nici prieteni, nici dușmani.

David Hume

David Hume(David Hume)

Formularea problemei răului în Dialogurile referitoare la religia naturală a lui David Hume:

„Este [Dumnezeu] dispus să împiedice răul, dar nu este capabil? Atunci este neputincios. Este el capabil, dar nu este dispus? Atunci este răuvoitor. Este și capabil și dispus? Atunci de unde este răul?
„Puterea [lui Dumnezeu] pe care o permitem [este] infinită: Orice va dori este executat: Dar nici omul și niciun alt animal nu sunt fericiți: Prin urmare, el nu va face fericirea lor. Înțelepciunea lui este infinită: nu se înșală niciodată în alegerea mijloacelor pentru orice scop: Dar cursul naturii tinde să nu fie fericirea umană sau animală: prin urmare, nu este stabilit în acest scop. Prin întreaga busolă a cunoașterii umane, nu există inferențe mai sigure și infailibile decât acestea. În ce sens, atunci, bunătatea și mila lui seamănă cu bunăvoința și mila oamenilor?”

Gottfried Leibniz

Gottfried Wilhelm Leibniz, portrait by Christoph Bernhard Francke
Gottfried Wilhelm Leibniz

(Gottfried Leibniz)

În Dictionnaire Historique et Critique, scepticul Pierre Bayle a negat bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu din cauza suferințelor trăite în această viață pământească. Gottfried Leibniz a introdus termenul de teodici în lucrarea sa din 1710, Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal („Eseuri teodice despre bunăvoința lui Dumnezeu, liberul arbitru al omului și originea răului”) care a fost îndreptat în principal împotriva lui Bayle. El a susținut că aceasta este cea mai bună dintre toate lumile posibile pe care Dumnezeu le-ar fi putut crea.

Imitând exemplul lui Leibniz, alți filozofi și-au numit tratatele despre problema răului, teodici. Romanul popular Candide al lui Voltaire a batjocorit optimismul leibnizian prin povestea fictivă a unui tânăr naiv.

Thomas Robert Malthus

Thomas Malthus, teoreticianul populației și economic, a declarat într-un eseu din 1798 că persoanele cu probleme de sănătate sau boli nu suferă și nu ar trebui privite ca atare. Malthus a argumentat: „Nimic nu poate părea mai consonant cu rațiunea noastră decât faptul că acele ființe care ies din procesul creator al lumii în forme dragi și frumoase să fie încununate de nemurire, în timp ce cele care se nasc diform, cele ale căror minți nu sunt potrivite într-o stare de existență mai pură și mai fericită, ar trebui să piară și să fie condamnată să se amestece din nou cu lutul lor inițial. O condamnare eternă de acest fel poate fi considerată un fel de pedeapsă eternă, și nu este grozav faptul că ar trebui să fie reprezentată, uneori, ca imagini ale suferinței”.

Malthus a crezut în Creatorul Suprem, a considerat suferința drept justificată și a sugerat ca Dumnezeu să fie considerat „ca urmărirnd creaturile care l-au jignit cu eternă ură și tortură, în loc să condamne doar la insensibilitatea lor inițială acele ființe care, prin operarea legilor generale, nu fuseseră formate cu calități potrivite unei stări de fericire mai pure”.

Immanuel Kant

Immanuel Kant(Immanuel Kant)

Immanuel Kant a scris un eseu despre teodici. El a sugerat, afirmă William Dembski, că orice teodici de succes trebuie să dovedească unul dintre cele trei lucruri: [1] ceea ce consideră contrar dezideratului lumii nu este așa; [2] dacă se consideră că este contrar, atunci trebuie să fie considerat nu un fapt pozitiv, ci o consecință inevitabilă a naturii lucrurilor; [3] dacă cineva acceptă că este un fapt pozitiv, atunci trebuie să spunem că nu este lucrarea lui Dumnezeu, ci a altor ființe, cum ar fi omul sau spiritele superioare, binele sau răul.

Kant nu a încercat și nu a epuizat toate teodicile pentru a ajuta la rezolvarea problemei răului. El a susținut că există un motiv pentru care toate teodicile posibile trebuie să eșueze. Deși niciun filosofic teodic nu s-a încununat de succes pe vremea sa, a adăugat Kant, nu există niciun temei ca aceasta să fie valabil pentru un anti-teodicic de succes.

Corolare

Problema binelui

Câțiva filozofi au susținut că, la fel cum există o problemă a răului pentru teiștii care cred într-o ființă omniscientă, omnipotentă și omnibenevolentă, la fel există și o problemă a binelui pentru oricine crede într-o ființă omniscientă, omnipotentă și omnimalevolentă (sau perfect rea). Întrucât se pare că apărările și teodicile care ar putea permite teistului să reziste la problema răului pot fi inversate și folosite pentru a apăra credința în ființa omnimalevolentă, acest lucru sugerează că ar trebui să tragem concluzii similare despre succesul acestor strategii defensive. În acest caz, teistul pare să se confrunte cu o dilemă: fie să accepte că ambele seturi de răspunsuri sunt la fel de rele, și astfel teistul să nu aibă un răspuns adecvat la problema răului; fie să accepte că ambele seturi de răspunsuri sunt la fel de bune, deci să se angajeze în existența unei ființe omnisciente, omnipotente și omnimalevolente la fel de plauzibilă.

Criticii au remarcat că teodicile și apărările sunt adesea adresate problemei logice a răului. Ca atare, ele sunt destinate doar să demonstreze că este posibil ca răul să poată coexista cu o ființă omniscientă, atotputernică și omnibenevolentă. Întrucât angajamentul paralel relevant este doar că binele poate coexista cu o ființă omniscientă, atotputernică și omnimalevolentă, nu că este plauzibil că ar trebui să facă acest lucru, teistul care răspunde la problema răului nu trebuie să se angajeze la ceva despre care el probabil crede că este fals. Acest răspuns, însă, lasă nerezolvată problema evidentă a răului.

Moralitatea

O altă critică generală este aceea că, deși un teodic poate să-l armonizeze pe Dumnezeu cu existența răului, o face cu prețul de a anula moralitatea. Acest lucru se datorează faptului că majoritatea teodicilor presupun că orice rău există, deoarece este necesar de dragul unor bine mai mari. Dar dacă un rău este necesar pentru că asigură un bine mai mare, atunci se pare că noi oamenii nu avem nici o datorie să-l împiedicăm, pentru că, în acest fel, am împiedica și binele mai mare pentru care este necesar răul. Chiar mai rău, se pare că orice acțiune care poate fi raționalizată, dacă cineva reușește să o îndeplinească, atunci Dumnezeu a permis-o, și deci trebuie să fie pentru binele mai mare. Pe această linie de gândire se poate concluziona că, deoarece aceste concluzii încalcă intuițiile noastre morale de bază, nici o teodice mai bună nu este adevărată și Dumnezeu nu există. În mod alternativ, se poate sublinia că teodicile mai bune ne determină să vedem orice stare de fapt concepută ca fiind compatibilă cu existența lui Dumnezeu, iar în acest caz noțiunea de bunătate a lui Dumnezeu este lipsită de sens.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *