David Hume despre oamenii de știință și metodele lor științifice

Nimic nu este mai obișnuit și mai natural pentru aceia care pretind că descoperă ceva nou în lume în filosofie și științe, decât să insinueze laudele propriilor lor sisteme prin criticarea tuturor celor care au fost avansate înaintea lor. Într-adevăr, dacă s-ar fi mulțumit să deplângă acea ignoranță pe care încă o mai regăsim în cele mai importante probleme care se pot ridica în fața tribunalului rațiunii umane; sunt puțini, dintre cei cu cunoștințe științifice, care nu ar fi din start de acord cu ei . Este ușor să judeci și să înveți, să evidențiezi temelia slabă chiar și a acelor sisteme care au obținut cel mai mare credit și care s-au manifestat în cel mai înalt grad în raționamentul corect și profund. Principiile obținute în urma încrederii, cu consecințe neconvingătoare deduse din ele, cu lipsa de coerență a părților și a dovezilor în ansamblu, acestea se găsesc peste tot în sistemele celor mai eminenți filosofi, și par să fi discreditat însăși filosofia.

Nici nu este nevoie de o astfel de cunoaștere profundă pentru a descoperi condiția imperfectă actuală a științelor, dar chiar și gloata din spatele porților poate, judecând după gălăgia și zgomotele pe care le aude, să își dea seama că nu e totul în regulă acolo. Nu există nimic care să nu fie subiectul dezbaterii și în care oamenii învățați să nu aibă păreri contrare. Întrebarea cea mai trivială nu scapă de controversa noastră și, în cele mai importante momente, nu putem lua o anumită decizie. Litigiile se înmulțesc, ca și cum toate lucrurile ar fi incerte; iar aceste dispute sunt gestionate cu cea mai mare căldură, ca și cum totul ar fi sigur. În mijlocul acestei agitații, nu rațiunea este cea care câștigă, ci elocvența; și niciun om nu are nevoie vreodată cu disperare să câștige prozeliți la cea mai extravagantă ipoteză, dacă posedă o artă suficientă pentru a o prezenta în culori favorabile. Victoria nu este câștigată de bărbați în luptă cu lancea și sabia, ci de către trompetiștii, toboșarii și muzicienii armatei.

Din acest motiv, în opinia mea, apare o prejudecată comună împotriva raționamentelor metafizice de tot felul, chiar și printre cei care o predau ei înșiși și au o valoare justă pentru fiecare parte a literaturii. Prin raționamente metafizice, ei nu înțeleg pe cei situați pe o anumită ramură a științei, ci orice argument care este în vreun fel obscur și necesită o atenție pentru a fi înțeles. Ne-am pierdut atât de des munca noastră în astfel de cercetări, pe care le respingem de obicei fără ezitare, și decidem că, dacă tot trebuie să fim vreodată pradă erorilor și delirului, măcar să fie cele naturale și distractive. Și într-adevăr, numai scepticismul cel mai hotărât, împreună cu un grad mare de indolență, pot justifica această aversiune față de metafizică. Căci dacă adevărul este accesibil capacității umane, este sigur că trebuie să fie foarte profund și ermetic: și să sperăm că vom ajunge la el fără dureri, în timp ce cele mai mari genii au eșuat cu cele mai mari dureri, cu siguranță trebuie să ne fi estimat într-un mod suficient de vanitos și imprudent. Eu nu pretind că am un astfel de avantaj în filosofia pe care o voi detalia, și voi lua în considerare o puternică prezumție împotriva ei, dacă va părea prea ușoară și evidentă.

Este evident că toate științele au o relație, mai mare sau mai mică, cu natura umană: și că, oricât de mult ar părea că se depărtează oricare dintre ele, aceasta va reveni într-un fel sau altul. Chiar și matematica, filosofia naturală și religia naturală depind într-o oarecare măsură de știința OMULUI; căci ele depind de știința oamenilor, și sunt judecate prin prisma puterilor lor și a facultăților lor. Este imposibil să spunem ce schimbări și îmbunătățiri am putea să facem în aceste științe dacă am cunoaște în profunzime întinderea și forța înțelegerii umane și am putea explica natura ideilor pe care le folosim, și a operațiilor la care apelăm în raționamentele noastre. Iar aceste îmbunătățiri se speră să fie cu atât mai multe în religia naturală, deoarece nu este mulțumită să ne învețe despre natura puterilor superioare, ci vrea să ne transmită punctele sale de vedere mai departe, pentru a cunoaște dispozițiile lor față de noi și îndatoririle noastre față de ele; și, prin urmare, noi înșine nu suntem numai ființe care raționează, ci și unul dintre obiectele subiecte ale rațiunii noastre.

Deci, dacă științele matematicii, filosofiei naturale și religiei naturale au o astfel de dependență de cunoașterea omului, ce se poate aștepta la celelalte științe, a căror legătură cu natura umană este mai apropiată și mai intimă? Singurul scop al logicii este acela de a explica principiile și operațiile facultății noastre de raționament și natura ideilor noastre: moralitatea și critica se ocupă de gusturile și sentimentele noastre: și politica consideră că oamenii sunt uniți în societate și depind unul de celălalt. În aceste patru științe ale logicii, moralei, criticii și politicii se găsește aproape tot ceea ce poate să ne îmbogățească cunoașterea, sau care poate să tindă spre îmbunătățirea sau ornarea spiritului uman.

Aici este singurul avantaj din care putem spera în succesul cercetărilor noastre filosofice, să abandonăm metoda plictisitoare de lungă durată pe care am urmat-o până acum, și în loc să ne folosim de un castel sau un sat mărginaș, să mergem direct la capitală sau centrul acestor științe, la natura umană în sine; care, odată ce o stăpânim, putem spera peste tot într-o victorie ușoară. De aici putem extinde cuceririle noastre asupra tuturor acelor științe care sunt mai legate de viața umană, iar apoi ne putem desfășura în voie să descoperim mai mult din acele obiecte ale curiozității pure. Nu există chestiuni importante ale căror soluții să nu fie cuprinse în știința omului; și niciuna nu poate fi rezolvată cu oricaree certitudine înainte de a cunoaște această știință. Pretinzând, așadar, că explicăm principiile naturii umane, noi propunem în realitate un sistem completat al științelor, construit pe o fundație aproape complet nouă și singura pe care ele pot să se dezvolte cu oarecare siguranță.

Așa cum știința umană este singura temelie solidă pentru celelalte științe, singura fundație solidă pe care o putem da acestei științe în sine trebuie să se bazeze pe experiență și observație. Nu există nicio reflecție mai uimitoare ca a considera că aplicarea filozofiei experimentale la subiecții morali ar trebui să vină după aplicarea sa la subiecții naturali la o distanță mai mare de un secol întreg; deoarece găsim, de fapt, că există aproximativ același interval între originile acestor științe; și că numărând de la THALES la SOCRATES, intervalul de timp este aproape egal cu cel dintre Bacon și unii filosofi englezi recenți [Locke, Shaftesbury, Mandeville, Hutchinson, Butler, etc.], care au început să pună știința omului pe un nou loc și au atras atenția și au incitat curiozitatea publicului. Este la fel de adevărat că, cu toate că alte națiuni ne pot rivaliza cu noi în poezie și ne depășesc în alte arte agreabile, îmbunătățirile rațiunii și filosofiei pot apare doar într-un tărâm al toleranței și libertății.

Nici nu trebuie să ne gândim că această ultimă îmbunătățire a științei omului va face mai puțină onoare față de țara noastră natală decât cea anterioară în filosofia naturală, ci ar trebui mai degrabă să o considerăm cao mai mare glorie, datorită importanței mai mari a acestei științe, precum și necesității pe care o are în cadrul unei astfel de reformări. Întrucât mie mi se pare evident că esența spiritului este la fel de necunoscută nouă ca și cea a corpurilor externe, este la fel de imposibil de a formula orice noțiune a puterilor și a calităților sale altfel decât prin experimente atente și exacte și observarea acelor efecte particulare care rezultă din circumstanțele și situațiile sale diferite. Și deși trebuie să ne străduim să facem toate principiile cât mai universale, extrăgând maximum posibil din experimentele noastre și explicând toate efectele pornind de la cele mai simple și cât mai puține cauze, este totuși sigur că nu putem depăși experiența; și orice ipoteză care pretinde că a descoperit calitățile originale finale ale naturii umane, ar trebui să fie respinsă din start ca fiind exagerată și himerică.

Nu cred că un filosof care se va apleca atât de serios asupra explicării principiilor supreme ale sufletului ar arăta ca un mare maestru în acea mare știință a naturii umane, despre care el pretinde că o explică, nici un mare cunoscător a ceea ce satisface spiritul uman în mod satisfăcător. Căci nimic nu este mai sigur decât faptul că disperarea are aproape același efect asupra noastră ca bucuria, și că nu imediat ce ne dăm seama de imposibilitatea de a satisface orice dorință acea dorință dispare de la sine. Când vedem că ne-am atins limitele extreme ale rațiunii umane, ne oprim mulțumiți, deși suntem perfect conștienți de ignoranța noastră, și de faptul că realizăm că nu putem da nicio rațiune principiilor noastre cele mai generale și cele mai subtile dincolo de experiența noastră a realității lor; acesta este motivul simplei vulgarități, și nu a fost nevoie de niciun studiu special pentru a descoperi că acesta este fenomenul cel mai special și mai extraordinar. Și întrucât această imposibilitate de a face vreun progres mai departe este suficientă pentru a satisface cititorul, așa și scriitorul poate obține o satisfacție mai delicată din mărturisirea liberă a ignoranței sale, și din prudența sa în a evita acea eroare în care au căzut atât de mulți impunându-și presupunerile și ipotezele lor despre lume ca cele mai sigure principii. Când această mulțumire și satisfacție reciprocă pot fi obținute între maestru și elev, nu știu ce mai putem cere de la filosofia noastră.

Dar dacă această imposibilitate de a explica principiile supreme ar trebui să fie considerată un defect în știința omului, mă voi strădui să afirm că este un defect comun tuturor științelor și tuturor artelor în care ne putem angaja pe noi înșine, indiferent dacă acestea sunt cultivate în școlile filosofilor sau practicate în magazinele celor mai meschini artizani. Niciuna dintre ele nu poate depăși experiența sau nu poate stabili principii care nu se întemeiază pe această autoritate. Filozofia morală are, într-adevăr, acest dezavantaj deosebit, care nu se găsește în științele naturale, că, în colectarea experimentelor sale, nu le poate face intenționat, cu premeditare, și astfel încât să satisfacă toate dificultățile specifice posibile. Când nu știu cum să cunosc efectele unui corp asupra altuia în orice situație, trebuie doar să le pun în situația respectivă și să observ ce rezultă din aceasta. Dar trebuie să mă străduiesc să clarific, după același mod, orice îndoială din filosofia morală, plasându-mă în același caz cu ceea ce consider, este evident, că această reflecție și premeditare nu ar deranja atât de mult funcționalitatea principiilor mele naturale, încât să fie imposibil să se formeze o concluzie justă din acest fenomen. Prin urmare, trebuie să ne culegem experimentele în această știință dintr-o observație prudentă a vieții umane și să le luăm așa cum apar în cursul comun al lumii, prin comportamentul oamenilor în companie, în afaceri și în plăcerile lor. În cazul în care astfel de experimente sunt colectate și comparate în mod judicios, sperăm să stabilim pe baza lor o știință care nu va fi inferioară în certitudine, și va fi mult superioară în folosul oricărei alte înțelegeri umane.

Traducere din ”A Treatise of Human Nature”, de David Hume