Democrația radicală

Democrația radicală este un tip de democrație care pledează pentru extinderea radicală a egalității și libertății, urmând ideea că democrația este un proces neterminat, incluziv, continuu și reflexiv.

Teorii

În cadrul democrației radicale există trei direcții distincte, așa cum este articulat de Lincoln Dahlberg. Aceste componente pot fi etichetate ca agonistă, deliberativă și autonomistă.

Perspectiva agonistă

Prima și cea mai remarcată componentă a democrației radicale este perspectiva agonistă, care este asociată cu lucrările lui Laclau și Mouffe. Democrația radicală a fost articulată de Ernesto Laclau și Chantal Mouffe în cartea lor Hegemony and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic Politics, scrisă în 1985. Ei susțin că mișcările sociale care încearcă să creeze schimbări sociale și politice au nevoie de o strategie care să provoace conceptele neoliberale și neoconservatoare ale democrației. Această strategie este de a extinde definiția liberală a democrației, bazată pe libertate și egalitate, pentru a include diferența.

Potrivit lui Laclau și Mouffe, „democrația radicală” înseamnă „rădăcina democrației”. Laclau și Mouffe susțin că democrația liberală și democrația deliberativă, în încercările lor de a construi un consens, asupresc diferite opinii, rase, clase, genuri și viziuni asupra lumii. În lume, într-o țară și într-o mișcare socială există multe (o pluralitate de) diferențe care rezistă consensului. Democrația radicală nu înseamnă doar acceptarea diferențelor, a disidenței și a antagonismelor, ci este dependentă de aceasta. Laclau și Mouffe argumentează pe baza presupunerii că există relații de putere opresive care există în societate și că acele relații opresive ar trebui făcute vizibile, renegociate și modificate. Prin construirea democrației în jurul diferenței și disidenței, relațiile de putere opresive existente în societăți pot ajunge în prim-plan, astfel încât să poată fi contestate.

Perspectiva deliberativă

A doua componentă, deliberativă, este asociată în mare parte cu opera lui Jürgen Habermas. Această componentă a democrației radicale se opune perspectivei agoniste a lui Laclau și Mouffe. Habermas susține că problemele politice din jurul organizării vieții pot fi rezolvate prin deliberare. Adică oamenii se adună și deliberează asupra celei mai bune soluții posibile. Acest tip de democrație radicală este în contrast cu perspectiva agonistă bazată pe consens și mijloace comunicative: există un proces critic reflexiv de a ajunge la cea mai bună soluție. Egalitatea și libertatea sunt la baza teoriei deliberative a lui Habermas. Deliberarea se stabilește prin instituții care pot asigura participarea liberă și egală a tuturor. Habermas este conștient de faptul că diferitele culturi, viziuni asupra lumii și etici pot duce la dificultăți în procesul deliberativ. În ciuda acestui fapt, el susține că motivul comunicativ poate crea o punte între vederi și interese opuse.

Perspectiva autonomistă

A treia componentă a democrației radicale este componenta autonomistă, care este asociată cu ideile comuniste de stânga și post-marxiste. Diferența dintre acest tip de democrație radicală și cele două menționate mai sus este accentul pus pe „comunitate”. Comunitatea este văzută ca puterea pură constituită în locul indivizilor raționali deliberativi sau a grupurilor agoniste ca în primele două componente. Comunitatea seamănă cu o „mulțime plurală” (de oameni) în locul clasei muncitoare în teoria tradițională marxistă. Această mulțime plurală este puterea pur constituită și revendică această putere prin căutarea și crearea unor înțelegeri reciproce în cadrul comunității. Această componentă a democrației radicale provoacă gândirea tradițională despre egalitate și libertate în democrațiile liberale, afirmând că egalitatea individuală poate fi găsită în singularitățile din cadrul multitudinii, egalitatea în ansamblu este creată de o multitudine atotcuprinzătoare și libertatea este creată prin restaurarea multitudinii în puterea sa pur constituită. Această componentă a democrației radicale este adesea un termen folosit pentru a se referi la perspectivele post-marxiste ale radicalismului italian – de exemplu Paolo Virno.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)