Despre contracte inteligente prin registru distribuit în blockchain

Există diferențe dintre identitățile entităților care se găsesc într-un registru distribuit și cele ale entităților existente în afara registrelor, dar care trebuie să fie reprezentate în registru pentru a interacționa cu acesta. Un registru distribuit care conține reprezentări ale entităților care se găsesc în afara registrului poate genera un continuu de identități existente și trecute interconectate care este redefinit în mod constant pentru a reprezenta noi entități conceptuale. Acest continuum poate fi înțeles ca o meta-sortare – sau un fel de sortare care seamănă cu structura matematică a unui set de seturi. Există o dilemă care apare atunci când se reprezintă identitățile entităților dintr-un registru distribuit și se face o analogie între această dilemă și Paradoxul lui Russell.

Ideea contractelor inteligente, care facilitează, verifică sau impune clauze predefinite ori de câte ori este dată o serie de condiții, a fost introdus de Szabo (1997). Datorită lucrării științifice a lui Nakamoto (2008), contractele inteligente au devenit mai utile și, prin urmare, mai relevante. După cum arată Buterin (2015), tehnologia distribuită a registrelor (DLT) descrisă de Nakamoto (2008) poate fi extinsă pentru a găzdui și executa contracte inteligente într-un mod descentralizat și autonom. O caracteristică a registrelor distribuite este faptul că jetoanele digitale care funcționează în sistem pot fi urmărite în timp de orice nod din registru. Aceste jetoane sunt divizibile și fiecare parte a unui simbol poate fi urmărită de-a lungul registrului distribuit.

Mulți cercetători și practicieni lucrează în prezent la aplicarea DLT pentru rezolvarea problemelor existente și a ineficiențelor în sistemele informatice (IS). Unele dintre aceste aplicații necesită entități (cum ar fi o monedă, un titlu de proprietate, un certificat de identitate, un titlu de proprietate etc.) care există în afara unui registru distribuit pentru a interacționa cu contractele inteligente din acest registru. Interacțiunea entităților externe cu un registru distribuit necesită ca aceste entități să fie reprezentate de un token digital în cadrul registrului. Aceasta implică faptul că identitatea entităților externe trebuie să fie înscrisă de o instanță în registrul distribuit. Studiul identității entităților din registrele distribuite îmbogățește discuția cu privire la continuitatea și originea identității. Mai mult, studierea conceptului de identitate a entităților într-un registru distribuit ne poate ajuta să înțelegem mai bine limitele diferitelor tipuri de registre distribuite care există în prezent și să se propună aplicații mai precise ale DLT și să definească dimensiunile ulterioare ale tehnologiei.

DLT facilitează o bază de date distribuită, în care nodurile distribuite global sunt conectate printr-o rețea de comunicații peer-to-peer (P2P) cu un strat de mesaje protocol care le permite să comunice. Glaser (2017) subliniază faptul că scopul principal al DLT este de a furniza o bază de date care să opereze tranzacții valide și imuabile, astfel încât tranzacțiile istorice dintr-un singur nod duc la stări invalide dacă orice nod va încerca să rescrie sau să modifice istoricul tranzacțiilor. Contractele inteligente sunt autonome, interacționând cu bucăți de cod care pot fi integrate într-un registru distribuit. Este important de observat că contractele inteligente trebuie să fie declanșate de o terță parte și nu se pot declanșa în mod autonom. Odată ce un contract inteligent este executat, acesta începe să interacționeze în mod autonom cu alte bucăți de cod.

DLT permite, de asemenea, transferul de jetoane în cadrul unui sistem. Așa cum a fost descris de Glaser (2017), simpla creare tehnică a unui token într-un registru distribuit nu acordă neapărat nici o valoare acestui simbol. Glaser (2017) definește două tipuri de registru distribuit în funcție de valoarea jetoanelor înscrise în registru. Tipurile de carduri distribuite de tip 1 sunt cele care funcționează corect dacă nodurile se pot baza pe tokenurile generate intern pentru a interoga. Tipurile de registre distribuite de tip 2 sunt cele care necesită o interacțiune frecventă cu serviciile externe pentru a lega valoarea jetoanelor din sistem.

Prin urmare, este esențial să se facă diferența între token-urile care au valoare de la momentul creării lor într-un sistem de registru distribuit și cele care nu. Un exemplu de token care are valoare de la momentul creării lui este un bitcoin, care începe să existe doar atunci când este creat ca un token într-un registru distribuit și nu are nevoie de nicio instanță pentru a acorda valoare în acel registru. Un exemplu de token care nu conține valoare în momentul creării lui este un token care este creat pentru a funcționa ca o reprezentare digitală a unei entități externe care nu există, în sine, în registrul distribuit (de exemplu, un titlu de proprietate, valută, pașaport, o cantitate de aur etc.). O entitate externă care intenționează să interacționeze cu un contract inteligent pentru a beneficia de caracteristicile DLT trebuie să fie reprezentată în registrul distribuit printr-un simbol. De aceea, un token care trebuie să reprezinte o entitate externă într-un registru distribuit trebuie să aibă o identitate în acel registru astfel încât fiecare nod din rețea să fie conștient de faptul că, dintr-un anumit moment în timp, acel token specific reprezintă o entitate externă în registru. Acordarea unui simbol o identitate îi atribuie automat valoare, deoarece acest simbol reprezintă acum entitatea externă din interiorul registrului. Mai mult, acordarea unei entități a unei identități digitale în cadrul unui registru distribuit asigură faptul că o reprezentare a acestei entități poate funcționa cu un contract inteligent și poate beneficia de caracteristicile datelor stocate în DLT – adică fiabilitatea, confidențialitatea, integritatea, disponibilitatea, și non-repudierea. Jetoanele dintr-un registru distribuit au o identitate unică și trasabilă. Aceasta permite nodurilor din registru să observe orice entitate din registru și orice parte a acestei entități în timp. Acțiunea de acordare a unui simbol o identitate trebuie să fie efectuată de o instanță care poate scrie date în registrul distribuit și care poate verifica starea entității fizice din afara registrului1.

Sursa: Jose Parra-Moyano, On the Continuity and Origin of Identity in Distributed Ledgers: Learning from Russell’s Paradox