Dezinformarea

Dezinformarea este un subset al propagandei, o informație falsă care este răspândită în mod deliberat pentru a înșela. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de propaganda neagră. Uneori este confundată cu informarea eronată, care este o informație falsă dar nu este deliberată.

Cuvântul dezinformare provine din aplicarea prefixului latin dis– la informare, ceea ce înseamnă „inversarea sau eliminarea informațiilor”. Cuvântul rar folosit a apărut odată cu această utilizare tipărită cel puțin încă din 1887. Unii o consideră o traducere împrumutată din rusescul dezinformatsiya,  derivată din titlul unui departament de propagandă neagră KGB. Iosif Stalin a susținut că a inventat termenul, dându-i un nume francez pentru a susține că are o origine occidentală. Utilizarea rusă a început cu un „birou special de dezinformare” în 1923. Dezinformarea a fost definită în Great Soviet Encyclopedia (1952) ca „informații false cu intenția de a înșela opinia publică”. Operațiunea INFEKTION a fost o campanie sovietică de dezinformare pentru a influența opinia că SUA a inventat SIDA. SUA nu au contracarat activ dezinformarea până în 1980, când un document fals a raportat că SUA susțineau apartheidul.

Cuvântul dezinformare, care nu a apărut în dicționare decât la sfârșitul anilor 1980, este o traducere a rusescului дезинформация, transliterat ca dezinformatsiya. În timp ce informarea eronată se referă la inexactități care decurg din erori, dezinformarea este o falsitate deliberată promulgată prin proiectare. Informarea eronată poate fi utilizată pentru a crea dezinformare atunci când informarea eronată cunoscută este diseminată în mod intenționat și cu scop specific. Tactica a fost folosită de-a lungul istoriei, fiind folosită în timpul lungelor războaie romano-persane, la bătălia de pe Muntele Gindarus, la Bătălia de la Telephis – Ollaria și la atacul Heraclius asupra Persiei, de exemplu.

(Birourile fostei Poliții de Stat Sovietice KGB situate pe cercul Dzerzhinski, la câteva străzi de Piața Roșie.)

Dezinformarea este efectuată în primul rând de agențiile guvernamentale de informații, dar a fost folosită și de organizațiile neguvernamentale și de întreprinderi. Grupurile frontale sunt o formă de dezinformare, deoarece induc în eroare publicul cu privire la adevăratele lor obiective și cine sunt controlorii lor. Cel mai recent, dezinformarea a fost răspândită în mod deliberat prin intermediul rețelelor de socializare sub formă de „știri false”, dezinformare maschată ca articole de știri legitime și menită să inducă în eroare cititorii sau telespectatorii. Dezinformarea poate include distribuirea de documente falsificate, manuscrise și fotografii, sau răspândirea zvonurilor periculoase și a informațiilor inventate. Folosirea acestor tactici poate duce la consecințe colaterale neintenționate, provocându-le, precum procesele de defăimare sau deteriorarea reputației dezinformatorului.

Utilizarea termenului legat de o armă tactică rusă a început în 1923, când vicepreședintele precursorului KGB, Direcția Politică de Stat (GPU), Józef Unszlicht, a cerut înființarea „unui birou special de dezinformare pentru a efectua operațiuni de informații active”. . GPU a fost prima organizație din Uniunea Sovietică care a folosit termenul de dezinformare pentru tactica lor de serviciu secret. William Safire a scris în cartea sa din 1993, Quoth the Maven, că dezinformarea a fost folosită de predecesorul KGB pentru a indica: „manipularea sistemului de informații al unei națiuni prin injectarea de date credibile, dar înșelătoare”. Din acest moment, dezinformarea a devenit o tactică utilizată în războiul politic sovietic numit măsuri active. Măsurile active au fost o parte crucială a strategiei de informații sovietice care implică falsul în operațiuni sub acoperire, subversiune și manipulare a media. Enciclopedia din 2003 Propaganda and Mass Persuasion afirmă că dezinformarea provine din dezinformatsia, un termen folosit de unitatea de propagandă neagră rusă cunoscută sub numele de Serviciul A care se referea la măsuri active. Termenul a fost folosit în 1939, legat de un „Serviciu german de dezinformare”. Ediția din 1991 a The Merriam-Webster New Book of Word Istories definește dezinformarea ca o traducere probabilă a rusescului dezinformatsiya. Acest dicționar notează că este posibil ca versiunea în limba engleză a cuvântului și versiunea în limba rusă să se fi dezvoltat independent în paralel – prin răspândirea propagandei înainte de al doilea război mondial.

Ion Mihai Pacepa, fost înalt oficial din poliția secretă română, a spus că acest cuvânt a fost inventat de Iosif Stalin și folosit în timpul celui de-al doilea război mondial. Guvernul stalinist a folosit apoi tactici de dezinformare atât în ​​al doilea război mondial, cât și în războiul rece. Informațiile sovietice au folosit termenul maskirovka (înșelăciune militară rusă) pentru a se referi la o combinație de tactici, inclusiv dezinformare, simulare, camuflaj și ascundere. Pacepa și Ronald J. Rychlak au scris o carte intitulată Dezinformare, în care Pacepa scria că Stalin a dat tacticii un titlu cu aspect francez pentru a scoate la iveală că era o tehnică folosită de lumea occidentală. Pacepa a afirmat că manualele de instrucțiuni sovietice, citite în timp ce lucra ca ofițer de informații, au caracterizat dezinformarea ca o strategie utilizată de guvernul rus care a avut origini timpurii în istoria Rusiei. Pacepa a reamintit că manualele sovietice spuneau că originile dezinformării provin din orașe false construite de Grigory Potyomkin în Crimeea pentru a surprinde pe Ecaterina a II-a a Rusiei în timpul călătoriei sale din 1783 în regiune – denumite ulterior satele Potemkin.

În cartea lor Propaganda and Persuasion, autorii Garth Jowett și Victoria O’Donnell au caracterizat dezinformarea ca fiind preluată din dezinformatsia și dezvoltată din același nume dat unui departament de propagandă neagră KGB. Divizia de propagandă neagră s-a format în 1955 și a fost denumită agenția Dezinformatsiya. Fostul director al Agenției Centrale de Informații (CIA), William Colby, a explicat modul în care a funcționat agenția Dezinformatsiya, spunând că plasa articole false în ziare de stânga. Povestea frauduloasă se stabiliza în zona comunistă înainte de a fi publicată în cele din urmă de un ziar sovietic care spunea că sursele sale erau persoane nedivulgate. Prin acest proces, o falsitate a fost proliferată la nivel global ca o piesă legitimă de raportare.

Conform lui Oxford Dictionaries, cuvântul englez disinformation, tradus din limba rusă disinformatsiya, a început să fie folosit în anii 1950. Termenul de disinformation a început să aibă o utilizare mai largă ca o formă de activitate sovietică, definită în Marea Enciclopedie sovietică oficială din 1952 ca „diseminarea (în presă, radio etc.) a informațiilor false cu intenția de a înșela opinia publică”. În perioada cea mai activă a Războiului Rece, din 1945 până în 1989, tactica a fost folosită de mai multe agenții de informații, inclusiv KGB sovietic, Serviciul secret de informații britanic și CIA americană. Cuvântul dezinformare a cunoscut o utilizare crescută în anii 1960 și o răspândire mai largă în anii 1980. Un efort major de dezinformare în 1964, Operațiunea Neptun, a fost proiectat de serviciul secret cehoslovac, StB, pentru a defăima politicienii din vestul Europei ca fiind foști colaboratori naziști. Fostul ofițer de informații al blocului sovietic Ladislav Bittman, primul practicant în dezinformare care a defectat public în Occident, a descris definiția oficială ca fiind diferită de practică: „Interpretarea este ușor distorsionată, deoarece opinia publică este doar una dintre țintele potențiale. Multe jocuri de dezinformare sunt concepute doar pentru a manipula elita decizională fără a fi făcute publice.” Bittman a fost șef adjunct al Departamentului de dezinformare al Serviciului de informații cehoslovac și a depus mărturie în fața Congresului Statelor Unite despre cunoștințele sale despre dezinformare în 1980.

Include texte traduse și adaptate din Wikipedia