Empirismul este o teorie care afirmă că cunoașterea vine numai sau în primul rând din experiența senzorială. Este unul dintre multele puncte de vedere ale epistemologiei, studiul cunoașterii umane, alături de raționalism și scepticism. Empirismul subliniază rolul dovezilor empirice în formarea ideilor, asupra ideii de nativism sau tradiții; empiriștii pot argumenta că tradițiile (sau obiceiurile) apar datorită relațiilor experiențelor senzoriale anterioare.
Empirismul în filosofia științei accentuează dovezile, în special așa cum au fost descoperite din experimente. Este o parte fundamentală a metodei științifice că toate ipotezele și teoriile trebuie să fie testate prin observații în lumea naturală, mai degrabă decât să se bazeze doar pe raționamentele a priori, intuiție sau revelație.
Empirismul, folosit adesea de oamenii de științele naturii, spune că „cunoașterea se bazează pe experiență” și că „cunoașterea este experimentală și probabilistă, sub rezerva revizuirii și falsificabilității continue”. Unul dintre principiile epistemologice este că experiența senzorială creează cunoștințe. Cercetarea empirică, inclusiv experimentele și instrumentele validate de măsurare, ghidează metoda științifică.
Termenul empiric derivă din cuvântul grecesc antic ἐμπειρία, empeiria, care este înrudit cu și se traduce în latină prin experientia, din care se deduce cuvântul experiență și derivatul său experiment. Termenul a fost folosit de școala empirică a medicilor greci antici, care au respins cele trei doctrine ale școlii dogmatice, preferând să se bazeze pe observarea ”fenomenelor”.
Un concept central în știință și metoda științifică este că trebuie să se bazeze empiric pe dovezile simțurilor. Atât științele naturale cât și cele sociale folosesc ipoteze de lucru care pot fi testabile prin observare și experiment. Termenul semi-empiric este folosit uneori pentru a descrie metodele teoretice care utilizează axiomele de bază, legile științifice stabilite și rezultatele experimentale anterioare pentru a se angaja într-o construcție motivată și o cercetare teoretică.
Empiriștii filozofi nu folosesc nicio cunoaștere intuită sau dedusă în mod corespunzător, dacă nu este derivată din experiența bazată pe simțuri. Această viziune contrastează de obicei cu raționalismul, care afirmă că cunoașterea poate fi derivată din rațiune, independent de simțuri. De exemplu, John Locke a afirmat că anumite cunoștințe (de exemplu cunoașterea existenței lui Dumnezeu) ar putea fi obținute doar prin intuiție și raționament. În mod similar, Robert Boyle, un avocat proeminent al metodei experimentale, a afirmat că avem idei înnăscute. Principalii raționaliști continentali (Descartes, Spinoza și Leibniz) au susținut și ”metoda științifică” empirică.
Darsana Vaiseshika, fondată de vechiul filozof indian Kanada, a acceptat percepția și inferența ca fiind singurele două surse de cunoaștere de încredere. Acest lucru este enunțat în opera sa Vaiśeṣika Sūtra.
Noțiunea de tabula rasa („tabletă curată” sau „tabletă necompletată”) semnifică o viziune a minții ca un înregistrator inițial neîncărcat sau gol (Locke a folosit cuvintele „hârtie nescrisă”) pe care experiența lasă urme. Aceasta neagă faptul că oamenii au idei înnăscute. Imaginea datează de la Aristotel:
Ceea ce gândește mintea (nous) gândește trebuie să fie în ea la fel ca literele pe o tabletă (grammateion) care nu poartă nici o scriere actuală (grammenon); acesta este exact ceea ce se întâmplă în cazul minții. (Aristotel, Despre suflet, 3.4.430a1).
Explicația lui Aristotel despre modul în care acest lucru a fost posibil nu era strict empirică într-un sens modern, ci mai degrabă bazată pe teoria sa a potențialității și actualității, iar experiența percepțiilor senzoriale necesită în continuare ajutorul nous activ. Aceste noțiuni contrastează cu noțiunile platonice ale minții umane ca o entitate care a existat undeva în cer, înainte de a fi trimisă să se alăture unui corp de pe Pământ (vezi Phaedo și Apologia lui Platon, precum și altele). S-a considerat că Aristotel acordă o poziție mai importantă percepției senzoriale decât Platon, iar comentatorii din Evul Mediu au rezumat una dintre pozițiile sale ca „nihil in intellectu nisi prius fuerit in sensu” (din latină pentru „nimic în intelect fără a fi în primul rând în simțuri”).
Această idee a fost dezvoltată mai târziu în filosofia antică de către școala stoică. Epistemologia stoică a subliniat, în general, că mintea este la început goală, dar dobândește cunoștințe, pe măsură ce lumea exterioară este o impresionează. Doxograful Aetius rezumă acest punct de vedere: „Când se naște un om, spun stoicii, el are partea de comandă a sufletului său ca o foaie de hârtie gata să fie scrisă.”
(Un desen al lui Ibn Sina (Avicenna) din 1271)
În Evul Mediu, teoria lui Aristotle despre tabula rasa a fost dezvoltată de filozofii islamici începând cu Al Farabi, dezvoltându-se într-o teorie elaborată de Avicenna și demonstrată ca un experiment de gândire de Ibn Tufail. Pentru Avicenna (Ibn Sina), tabula rasa este o potență pură care este actualizată prin educație, iar cunoașterea este obținută prin „familiarizarea empirică cu obiectele din această lume, din care unul abstractizează concepte universale” dezvoltate printr-o ”metodă silogistică de raționament în care observațiile conduc la afirmații propoziționale care, atunci când sunt compuse, conduc la alte concepte abstracte „. Intelectul însuși se dezvoltă dintr-un intelect material (al-‘aql al-hayulani), care este o potențialitate „care poate dobândi cunoaștere pentu intelectul activ (al-‘aql al-fa’il), starea intelectului uman în conjuncție cu sursa perfectă de cunoaștere”. Deci, ”intelectul activ” imaterial, separat de orice persoană individuală, este încă esențial pentru înțelegere.
În secolul al XII-lea, filozoful și romancierul musulman andaluz, Abu Bakr Ibn Tufail (cunoscut sub numele de „Abubacer” sau „Ebn Tophail” în Occident), a inclus teoria tabula rasa ca experiment gândit în romanul său filosofic arab, Hayy ibn Yaqdhan, în care a descris dezvoltarea minții unui copil sălbatic ”de la tabula rasa la cea a unui adult, în deplină izolare față de societate” pe o insulă deșartă, prin experiență singulară. Traducerea în limba latină a romanului său filosofic, intitulat Philosophus Autodidactus, publicat de Edward Pococke cel Tânăr în 1671, a influențat formularea tabula rasa a lui John Locke în Un eseu despre înțelegerea umană.
Un roman teologic islamic similar, Teologus Autodidactus, a fost scris de teologul și medicul arab Ibn al-Nafis în secolul al XIII-lea. Acesta a abordat li el tema empirismului prin povestea unui copil sălbatic pe o insulă pustie, dar a plecat de la predecesorul său, descriind dezvoltarea minții protagonistului prin contactul cu societatea, mai degrabă decât în izolare față de societate.
În secolul al XIII-lea, Thomas Aquinas a adoptat poziția aristoteliană conform căreia simțurile sunt esențiale pentru minte în scolasticism. Bonaventure (1221-1274), unul dintre cei mai puternici oponenți intelectuali ai lui Aquinas, a oferit unele dintre cele mai puternice argumente în favoarea ideii platonice a minții.
Traducere din Wikipedia
Lasă un răspuns