Etica în afaceri – Etica personală

Etica este ramura filosofiei care se ocupă de sensul tuturor aspectelor comportamentului uman. Etica teoretică, numită uneori etică normativă, se referă la descoperirea și delimitarea binelui de rău; este luarea în considerare a modului în care dezvoltăm regulile și principiile (normele) după care să judecăm și să ghidăm luarea de decizii semnificative. Etica teoretică are un caracter suprem intelectual și, fiind o ramură a filosofiei, este și rațională în natură. Etica teoretică este reflecția rațională asupra a ceea ce este corect, a ceea ce este greșit, a ceea ce este drept, a ceea ce este nedrept, a ceea ce este bine și a ceea ce este rău în ceea ce privește comportamentul uman.

Etica în afaceri nu are un caracter în principal teoretic. Deși reflexiv și rațional în parte, acesta este doar un preludiu la sarcina esențială din spatele eticii în afaceri. Este cel mai bine înțeles ca o ramură a eticii numită etică aplicată: disciplina aplicării valorii comportamentului, relațiilor și constructelor umane și semnificația rezultată. Etica în afaceri este pur și simplu practica acestei discipline în contextul întreprinderii de creare a bogăției (rolul fundamental al afacerilor).

Există trei părți ale disciplinei eticii în afaceri: personală, profesională și corporativă. Toate trei sunt strâns legate și este util să facem distincție între ele, deoarece fiecare se bazează pe presupuneri ușor diferite și necesită o concentrare ușor diferită pentru a fi înțelese. Privim etica în afaceri printr-o lentilă trifocală: de aproape și personal, intermediar și profesional și la scară mare (folosind atât viziunea lungă cât și viziunea periferică) a corporației.

În ciuda unor medieri proaste recente, directorii de afaceri sunt în primul rând ființe umane. La fel ca toate persoanele, ei caută sens pentru viața lor prin relații și întreprindere și își doresc ca viața lor să echivaleze cu ceva. Deoarece etica este în principal disciplina semnificației, directorul de afaceri, ca toate celelalte ființe umane, este angajat în această disciplină tot timpul, indiferent dacă este sau nu conștient de ea. Prin urmare, ar trebui să începem prin a ne uita la modul în care oamenii au abordat din punct de vedere istoric procesul de luare a deciziilor semnificative. Iată patru abordări etice care au trecut testul timpului.

Etica personală

Încă din primele momente ale conștiinței umane înregistrate, disciplina etică a implicat patru abordări fundamentale, adesea numite cadre de luare a deciziilor etice: etica utilitară (bazată pe rezultate), etica deontologică (bazată pe obligație), etica virtuții (bazată pe virtute) și etica comunitară. (bazată pe comunitate). Fiecare are un punct de plecare distinct, precum și modalități distincte de a îndeplini sarcina etică fundamentală de a ridica și a răspunde la întrebări de valoare. De asemenea, este important să înțelegem că toate cele patru abordări au suprapuneri, precum și elemente comune, cum ar fi:

• Imparțialitate: ponderea egală a intereselor
• Raționalitate: susținută de motive pe care le-ar accepta o persoană rațională
• Consecvență: standardele aplicate în mod similar cazurilor similare
• Reversibilitate: standarde care se aplică indiferent de cine „face” regulile

Acestea sunt într-un fel regulile jocului etic, indiferent de școala sau abordarea eticii pe care o simțim cel mai aproape de identitate.

Abordarea utilitaristă este poate cea mai familiară și mai ușor de înțeles dintre toate abordările eticii. Indiferent dacă ne gândim la asta sau nu, cei mai mulți dintre noi facem o etică utilitară în cea mai mare parte a timpului, în special cei din afaceri. Utilitarul pune o întrebare foarte importantă: „Cum îi vor afecta acțiunile mele pe ceilalți?” Apoi încearcă să cuantifice impactul acțiunilor lor pe baza unui numitor cel mai puțin comun, cum ar fi fericirea, plăcerea sau bogăția. Prin urmare, utilitariştii sunt numiţi, de asemenea, „consecvenţialişti”, deoarece se uită la consecinţele acţiunilor lor pentru a determina dacă un anumit act este justificat.

„Cel mai mare bine pentru cel mai mare număr” este motto-ul abordării utilitariste. Desigur, definirea „binelui” nu a fost o sarcină ușoară, deoarece ceea ce unii oameni consideră că este bun, alții consideră că nu are valoare. Când un om de afaceri face o analiză cost-beneficiu, el/ea practică etica utilitaristă. În acest caz, cel mai mic numitor comun este de obicei banii. Totul, de la costul oțelului până la valoarea unei vieți umane, trebuie să primească o valoare în dolari, iar apoi se face calculul.

Automobilul Ford Pinto a fost un produs tocmai al unui astfel de raționament. În urmă cu treizeci de ani, directorii de la Ford Motor Company au motivat că costul remedierii problemei rezervorului de benzină cu Pinto ar costa mai mult decât beneficiul salvării câtorva vieți umane. Mai multe tancuri au explodat, oameni au murit, iar compania a pierdut procese atunci când judecătorii și juriile au refuzat să accepte raționamentul moral al acestor directori.

Una dintre cele mai cunoscute utilizări ale raționamentului bazat pe rezultate este în comitetele legislative din democrațiile reprezentative. Câți alegători vor beneficia de un credit fiscal și câți vor fi diminuați este întrebarea care se află în fața Comitetului de venituri la ora rectificării fiscale. Democrațiile reprezentative iau majoritatea deciziilor pe baza principiul utilitar al celui mai mare bine pentru cel mai mare număr. Guvernele democratice sunt în mod natural majoritare, deși în democrațiile constituționale există unele lucruri care nu pot fi decise făcând calcule (adunând voturile).

Unele întrebări nu ar trebui să fie votate niciodată. Fondatorii națiunii au exprimat acest concept fundamental cu trei cuvinte: anumite drepturi inalienabile.

Printre eticienii deontologici, Immanuel Kant este teoreticianul etic deontologic (bazat pe obligații) prin excelență. Kant, care a trăit în Prusia secolului al XVIII-lea, a fost unul dintre cele mai uimitoare inteligențe ale tuturor timpurilor, scriind cărți despre astronomie, filozofie, politică și etică. El a spus odată: „Două lucruri umplu mintea cu admirație și uimire din ce în ce mai noi și în creștere… cerurile înstelate de sus și legea morală dinăuntru.” Pentru Kant existau niște adevăruri etice la fel de eterne ca stelele.

Deontologic înseamnă pur și simplu studiul (sau știința) datoriei. Kant nu credea că oamenii ar putea prezice consecințele viitoare cu un grad substanțial de certitudine. Teoria etică bazată pe o presupunere despre consecințele viitoare l-a îngrozit. Ceea ce a crezut el a fost că, dacă ne folosim rațiunea, putem stabili cu certitudine datoria noastră etică. În ceea ce privește dacă ne-ar face sau nu datoria ar înrăutăți sau nu lucrurile (și pentru cine), Kant a fost agnostic.

Etica bazată pe obligații este extrem de importantă pentru (deși este ignorată în mod constant de) cel puțin două tipuri de oameni: politicieni și oameni de afaceri. Este, de asemenea, cheia pentru o mai bună înțelegere a responsabilităților noastre ca membri ai echipelor. Echipele (cum ar fi grupurile de lucru sau comitetele de campanie politică) se concentrează strict pe atingerea unor obiective definite foarte clar: câștigarea alegerilor, introducerea cu succes a unui nou produs sau câștigarea unei curse cu barca cu pânze. Uneori, un antrenor sau un șef va spune: „Uite, fă tot ce este nevoie.” Etic, „orice este nevoie”, înseamnă că scopurile justifică mijloacele. Aceasta a fost critica fundamentală a lui Kant la adresa utilitariştilor.

Pentru Kant, existau niște valori (datorii) care nu puteau fi niciodată sacrificate pentru binele mai mare. El a scris: „Așadar, acționează astfel încât să tratezi umanitatea, fie în propria ta persoană, fie în cea a oricărei alte persoane, în fiecare caz ca un scop, niciodată doar ca un mijloc.” Colegii membri ai echipei, angajați, conducerea companiei, clienții, partenerii , etc. sunt întotdeauna într-o oarecare măsură mijloace pentru diferitele noastre scopuri (finale), dar sunt și persoane. Și persoanele, Kant credea că nu pot fi doar folosite, ele trebuie și respectate în sine, indiferent dacă scopul este sau nu atins. El a numit acest respect pentru persoane absolut drept un imperativ categoric.

În orice situație de echipă, obiectivul este critic, dar tratarea membrilor echipei cu respect este imperativă. Echipele se destramă atunci când un membru al echipei se simte folosit sau abuzat (tratat ca mai puțin important decât obiectivul general în sine). Marii lideri poartă dubla povară de a atinge un scop util, fără a-i determina pe cei care se sacrifică pentru a-și atinge obiectivul să fie tratați ca doar mijloace de consum. Oamenii nu sunt niciodată doar un mijloc pentru un scop. Sunt scopuri în sine! Îi datorăm această înțelegere lui Immanuel Kant.

Un lucru este să înțelegi că există îndatoriri care nu depind de consecințe; cu totul altceva este să dezvolti caracterul care să acţioneze la acele îndatoriri. Aici intervine Aristotel (384-322 î.Hr.). Aristotel a scris primul tratament sistematic al eticii în civilizația occidentală: Etica Nicomaheană.

Astăzi numim abordarea lui asupra eticii, etica virtuții. Pentru Aristotel și alți gânditori greci, virtutea însemna excelența unui lucru. Virtutea unui cuțit este de a tăia; virtutea unui medic este de a vindeca; virtutea avocatului este de a căuta dreptate. În acest sens, etica devine disciplina descoperirii și exersării virtuții. Aristotel își începe gândirea despre etică întrebând: „Ce își doresc oamenii?” El descoperă lucrurile obișnuite – bogăție, onoare, securitate fizică și psihologică – dar își dă seama că aceste lucruri nu sunt scopuri în sine, ci sunt mijloace pentru scopuri.

Sursa: McCubbrey, Donald J., Global Text Project. Business Fundamentals, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare de Nicolae Sfetcu