Filmele SF ale lui Andrei Tarkovsky, Solaris (1972) și Stalker (1980), au afinități precise și creative cu zona fantastică din literatura rusă și sovietică. Interacțiunile metaforice, bipolaritățile, relațiile cu o Alteritate aflată odată în exteriorul și în interiorul personajelor, anticiparea miracolelor ambigue și sentimentul de a fi pe „prag” pe care le întâlnim la Bulgakov, Dostoievski, Gogol și Strugatsky, le regăsim și la Tarkovsky. Există totuși o diferență. „Rolul magic” asumat de cuvânt în poveștile lui Gogol din Petersburg sau din Maestrul și Margarita a lui Bulgakov, să spunem, Tarkovski le transferă imaginii, căreia îi conferă o putere cel puțin la fel de mare ca a cuvântului. Stă în puterea imaginii să depășească barierele spațiale, temporale și biologice, să concretizeze amintirile și realitățile psihice și să aducă locurile străine și să le umanizeze până la punctul în care trăiesc și participă la o relație de comunicare extra-verbală.
În Solaris, versiunea lui lui Tarkovsky, dialogul dintre omenire și planetă se manifestă exclusiv prin imagini, în cele din urmă între regizor și publicul său, împreună cu procesul prin care Hari – un adult, la început lipsit de conștiință, se umanizează. Primul film al regizorului sovietic exemplifică, într-un mod original și complex, modul în care imaginea comunică și contribuie la dezvoltarea cunoașterii.
Toate filmele lui Tarkovski, de la Copilăria lui Ivan (1962) la Nostalgia (1983), au o organizare spațială binară. Fiecare stabilește o lume cotidiană, gri, monologică și violentă, împotriva unei anti-lumi dinamice, maleabile și plină de culoare, stăpânirea posibilității și alegerii. În filmul său din 1962, dimensiunea luminoasă a visului și a memoriei prezintă o antiteză față de griul tragic al războiului, pe care una din personaje o definește drept suspendarea fluxului vital și a comunicării. O antinomie similară este implicită și în filmul lui Tarkovski, Andrei Rublev (1966). Acest lucru devine imediat vizibil privitorului spre final, când filmul alb-negru, rezervat unei Rusii medievale devastată de jafuri, acte de represiune și masacre, face loc culorilor cadrelor finale dedicate forței vitale a artei de o natură necontaminată de violență și de mecanicitatea obtuză de care oamenii, conform lui Tarkovski, tind să fie vinovați. După scenele incursiunilor rușinoase ale dușmanilor, a torturilor pe care autoritățile le-au provocat poporului rus și a orînduirii și uciderii artiștilor la porunca prinților pentru a-i împiedica să înfrumusețeze palatele rivalilor, apar în final pe ecran imagini ale unei alte lumi: cea a icoanelor lui Rublev și apoi a apei vii, a unei precipitații și a unui mare râu care străbate expansiunile ierboase unde caii se mișcă în libertate naturală. Relatarea celor două sfere este o chestiune încredințată personajelor filmului său, în Copilărie implicit lui Ivan, care locuiește în același timp în ambele dimensiuni și în al cărui punct de vedere spectatorul se regăsește din imagini gîndite, din gândurile și percepțiile sale.
Sursa: Simonetta Salvestroni and R. M. P., ”The Science-Fiction Films of Andrei Tarkovsky”
Lasă un răspuns