(Conferința Solvay din 1927, cu fizicieni proeminenţi, precum Albert Einstein, Werner Heisenberg, Max Planck, Hendrik Lorentz, Niels Bohr, Marie Curie, Erwin Schrödinger și Paul Dirac.)
Fizica clasică se ocupă, în general, cu materia și energia la scară normală de observație, în timp ce o mare parte a fizicii moderne se ocupă de comportamentul materiei și energiei în condiții extreme sau pe o scară foarte mare sau foarte mică. De exemplu, pentru fizica atomică și nucleară contează scara cea mai mică la care elementele chimice pot fi identificate. Fizica particulelor elementare are o scară chiar mai mică, deoarece se referă la unitățile de bază ale materiei; această ramură a fizicii este, de asemenea, cunoscută sub numele de fizica energiilor înalte, din cauza energiilor extrem de ridicate necesare pentru a produce mai multe tipuri de particule, în acceleratoare de particule mari. La această scară, de obicei, noțiunile obișnuite de spațiu, timp, materie și energie nu mai sunt valabile.
Cele două teorii principale ale fizicii moderne prezintă o imagine diferită a conceptelor de spațiu, timp, și materie, faţă de fizica clasică. Teoria cuantică studiază natura mai degrabă discretă decât continuă a multor fenomene la nivel atomic și subatomic, și aspectele complementare ale particulelor și undelor în descrierea unor astfel de fenomene. Teoria relativității studiază descrierea fenomenelor care au loc într-un cadru de referință, care este în mișcare faţă de un observator. Teoria specială a relativității studiază mișcarea relativ uniformă în linie dreaptă, iar teoria generală a relativității mișcarea accelerată și legătura sa cu gravitația. Atât teoria cuantică cât și teoria relativității îşi găsesc aplicații în toate domeniile fizicii moderne.
Diferența între fizica clasică și fizica modernă
(Domeniile de bază ale fizicii)
În timp ce fizica are ca scop descoperirea legilor universale, teoriile sale se află în domenii explicite de aplicabilitate. În linii mari, legile fizicii clasice descriu cu acuratețe sisteme a căror scară principală a dimensiunilor este mai mare decât scara atomică, și ale căror mișcări sunt mult mai lente decât viteza luminii. În afara acestui domeniu, observațiile nu se potrivesc cu previziunile. Albert Einstein a contribuit la cadrul relativității speciale, care a înlocuit noțiunile de timp absolut și spațiu cu cea de spațiu-timp, și a permis o descriere precisă a sistemelor ale căror componente au viteze apropiate de viteza luminii. Max Planck, Erwin Schrödinger, şi alţii, au introdus mecanica cuantică, o noțiune probabilistică pentru particule și interacțiuni care a permis o descriere exactă la scară atomică și subatomică. Mai târziu, teoria câmpului cuantic a unificat mecanica cuantică și teoria relativității restrânse. Relativitatea generală a permis un spațiu-timp dinamic, curbat, cu care sistemele extrem de masive și structura universului pe scară largă pot fi bine descrise. Relativitatea generală nu a fost încă unificată cu alte descrieri fundamentale; mai multe teorii candidate ale gravitației cuantice sunt în curs de dezvoltate.
Lasă un răspuns