Un sloka analitic din Bhagavad-Gita (capitolul II, versetul 15) rezumă întregul concept de inteligență emoțională (IE):
„Yam hi na vyathayanthyethe purusham purusharshabha Samadhukha sukham dheeram somruthathvaya kalpathe” [În sanscrită]
El spune: o persoană care este calmă și rămâne neperturbată fie la durere, fie la plăcere, este cea care atinge nemurirea. Teoria IE, care a fost popularizată de Goleman, poate fi a fost anterior formulată de David Wechsler care, încă din 1940, a spus că inteligența nu denotă doar abilitățile cognitive ale unei persoane, ci și abilitățile non-cognitive. Această idee a fost ulterior dezvoltată de Howard Gardner în 1983, când a lansat teoria inteligenței multiple și a afirmat că abilitățile intrapersonale și interpersonale sunt la fel de importante ca și conceptul tradițional de inteligență care se concentra doar pe abilitățile cognitive. În 1990, Mayer și Salovey au introdus conceptul de inteligență emoțională (IE) ca o formă distinctă de inteligență care poate fi măsurată și evaluată.
Mintea umană este cel mai fascinant lucru care i-a intrigat și fascinat pe filozofi și oamenii de știință deopotrivă. Puterea minții este cea care face ca o ființă umană să fie unică și diferită de alte creații. Filozofia indiană se ocupă pe larg de puterea minții umane. De fapt, se poate spune că filozofia orientală este preocupată în primul rând de bunăstarea unei persoane prin controlul minții sale. Subliniază că mintea este cea care definește o persoană. În „Ramayana” (una dintre epopeele indiene), când Hanuman (mesagerul Lordului Rama în căutarea soției sale Sita) îl caută pe Sita în palatul lui Ravana (regele demon care a răpit-o pe soția lui Rama, Sita), el scormonește întregul oraș nelăsând niciun centimetru neobservat. Această căutare îl duce în camerele interioare ale Ravanei și este obligat să o caute pe Sita printre diferitele cohorte din Ravana. În timp ce Hanuman caută noaptea în Lanka (orașul Ravanei), este forțat să privească femeile care dorm în diverse posturi și unele chiar îmbrăcate. El se întreabă dacă a făcut ceea ce trebuie, pentru că era un Brahmachari convins (un celibatar), dar repede se dojenește singur asupra neînțelegerilor sale, în timp ce își clarifică faptul că mentalitatea este cea care decide dacă un om are un caracter bun sau nu. Nu fusese ispitit și nici nu era afectat de acele femei. Această detașare îl asigură că rămâne pur și cast, fără niciun cusur în legământul lui Brahmacharya. Gândul contează, și nu acțiunea.
„mano matram jagat, mano kalpitam jagat” [în sanscrită] – „lumea este așa cum mintea o vede și o simte; lumea este așa cum mintea o crede” (așa cum este citat de T. N. Sethumadhavan).
Destinul unui om se modelează prin gândurile sale și nu prin simple acțiuni. Un bărbat este încă considerat pur chiar și atunci când face anumite acțiuni inacceptabile doar forțat (în funcție de cerințele situației sau având un interes mai mare în minte), dar cu mintea desprinsă. Există nenumărate cazuri în epopeea indiană și purane care susțin acest punct de vedere, iar filozofia orientală vede această doctrină a controlului minții unuia ca un mod de a trăi și nu ca o gândire filosofică abstractă. Crede și impune ideea că fiecare om este responsabil pentru fiecare faptă și gândire a lui. Această responsabilitate aduce prudență și îi permite să se abțină de la gândire sau acționare în grabă. Mintea are potențialul de a contura destinul unui om. Cele cinci simțuri ale unui om sunt capabile să-l prindă în plasa tulburărilor emoționale. Mintea, care este superioară simțurilor, dacă este controlată și concentrată, ajută un om să ajungă la pace din interior. Teoria recentă a „inteligenței emoționale” care a câștigat popularitate se referă și la importanța înțelegerii și controlului emoțiilor proprii ca factor definitoriu al succesului sau eșecului în viață. Susținătorii inteligenței emoționale afirmă că abilitatea unei persoane îi permite să înțeleagă propriile emoții și pe cele ale altora și să utilizeze acestei cunoștințe în interesul său cel mai bun ajutându-l să urce pe scara succesului.
În timp ce filosofia indiană, ca și IE, atrag atenția asupra puterii emoțiilor, acestea diferă în anumite aspecte de bază. IE se concentrează pe succesul unui om din punct de vedere materialist – o persoană inteligentă emoțional devine un manager de succes, devine adeptă în gestionarea relațiilor etc. – în timp ce, textele indiene au o abordare mai holistică. Ei văd mintea ca un instrument care are potențialul de a conduce un om spre fericirea veșnică sau spre suferința eternă. Nu este ceva care începe și se termină cu această viață pe pământ, ci e cea care deschide calea pentru multe alte astfel de renașteri și astfel, dacă un om nu își controlează simțurile, el cade în abisul nașterii și al renașterii, prins în această lume muritoare pentru o eternitate. Pentru filozofii indieni, viața și moartea se completează reciproc și una își pierde sensul fără cealaltă. Pentru ei viața de pe acest pământ este o pregătire pentru viața de după moarte. Ei cred în teoria „Karmei” – fiecare gând și acțiune a unei persoane are repercusiunile sale. „Karma” unui om îl leagă de această lume a suferinței și un om luminat se străduiește să scape de această rețea a „Karmei” controlându-și gândurile și acțiunile și concentrându-le pe Ființa Supremă. Această abordare dă o dimensiune diferită înțelegerii importanței și controlului minții pentru filozofii indieni și astfel îi diferențiază de susținătorii teoriei inteligenței emoționale.
Există nenumărate texte, de fapt o gamă largă de literatură – Upanișadele, Epopeele, Vedele – care discută în detaliu natura minții umane și semnificația controlului acesteia.
Sursa: N. Gayathri, Emotional intelligence through the Bhagavad-Gita
Lasă un răspuns